Cărei vârste, aparține, de fapt, adolescența? Lady Bird (r. Greta Gerwig, 2018) vs. Un pas în urma serafimilor(r. Daniel Sandu, 2017)

Reading Time: 5 minutes

Cărei vârste, aparține, de fapt, adolescența?

Probabil că a ieși din adolescență este la fel de greu în America ca oriunde în această lume. Aceleași întrebări – cine eşti cu adevărat?, ce vrei să faci în viață?, când și cum trebuie să răspunzi hormonilor care te chinuie și te înalță în același timp? bântuie mai ceva decât spectrul lui Marx creierii adolescentini de pretutindeni.

Greta Gerwig ne invită să privim într-o oglindă cinematografică pe care o întinde propriei ei adolescențe, trimiterile autobiografice fiind asumate, chiar fără a-și propune o explorare propriu-zisă a propriei transformări adolescentine.

Altfel spus, Lady Bird este un nou film cu vechea poveste, mereu de actualitate, despre maturizare, despre întrebări și decizii, despre hormoni și îmblânzirea acestora.

Numele ”Lady Bird” este declarația de independență a unei liceene visătoare (este un pleonasm, știu, dar cred că se potrivește) față de familia sa și societatea în care trăiește (care i-au oferit numele mult mai banal, total inexpresiv, de Christine MacPherson).

Adolescența este, cu siguranță, vârsta cu cel mai mare potențial artistic. Adesea, însăși rememorarea anilor de liceu reprezintă una dintre acțiuni mentale cele mai pline de înțeles, cele mai suculente pentru exprimarea unor sentimente în egală măsură personale și universale.

Lady Bird este, în primul rând, chinuită de banalitatea locului în care trăiește – Sacramento, pe care îl etichetează drept ”Vestul Mijlociu” al Californiei, adică un ”orășel de provincie acolo unde toată lumea crede că este patria show-biz-ului”, dorind totodată să evadeze, cu ocazia facultății, într-o zonă mult mai ofertantă cultural și intelectual. În engleza americană pare să existe și localizare mai precisă pentru acest El Dorado cultural: New York.

Dilemele pe care le trăiește Lady Bird nu sunt, din păcate, niște frământări profunde. Chiar dacă intră în conflict cu autoritățile școlare (foarte îngăduitoare, de altfel) sau cu propria mamă (iubitoare și grijulie, poate puțin cam asertivă), procesul de maturizare este unul destul de lin. Nici una dintre năzbâtiile ei nu pare să treacă o anumită limită și, cu siguranță, nu lasă nici un fel de urmă.

Dacă subiectul filmului este maturizarea unei tinere – o perspectivă feminină și, într-o oarecare măsură, chiar feministă, vedem, totuși, că aceasta nu este marcată de crize existențiale profunde. Deși educată într-un colegiu catolic, nu este în mod deosebit religioasă, dar nici nu devine atee. 

Deși se reclamă ca o personalitate artistică, dorind să ajungă pe coasta de Est, acolo unde ”poeții trăiesc în păduri”, nu o vedem chinuită de fiorii creației, nici literare, nici muzicale nici măcar actoricești (în pofida faptului că liceul îi oferă posibilitatea de a juca în diferite adaptări clasice).

Adică, aproape ca orice licean care mai mult visează despre sine însuși în loc de a se confrunta, de a lupta, în numele personalității visate, ideale, cu persoana pasivă, moale, informă, care este, preferă să se concentreze pe depășirea etapelor obligatorii în mod cât mai simplu cu putință.

Din această lipsă a unui conflict puternic, central, pe viață și pe moarte, rezultă gustul de fruct de galantar al filmului: are puțin din savoarea fructului copt, însă este evident că a fost cules prematur, mult înainte de a ajunge la maturitate, pentru a face față rigorilor drumului lung până la noi.

În filmul de față întâlnim teme generoase: identitatea socială și sexuală, limitările economice și personale, dorința și obstacolele în calea mobilității sociale și teritoriale, chiar religia, însă nici una dintre aceste piste nu este urmată până la capăt.

Ele sunt doar prezentate ca posibilitate, ca promisiune, dar se trece rapid peste fiecare, exact înainte ca acestea să producă repercusiuni, drame, tragedii, sau orice tip de eveniment care să marcheze o viață.

Sunt atât de multe de plase de siguranță în maturizarea unei adolescente aparținând clasei de mijloc încât procesul pare să fie la fel de repetitiv precum producerea unei mașini.

Adolescențe la antipozi

O comparație cu un film românesc având aceeași temă – ieșirea din adolescență, poate să lumineze mai bine aceste idei. În pelicula Un pas în urma serafimilor regizorul Daniel Sandu ne prezintă o adolescență masculină care este nevoită să se dezvolte nu doar într-un univers pe care unii l-ar numi concentraționar – un seminar teologic de la mijlocul anilor 90, dar trebuie să facă față unor profesori foarte duri, fără prea mult tact pedagogic și, mai ales, este pus în fața unor dileme morale destul de apăsătoare.

Astfel, spre deosebire de adolescența din Sacramento, maturizarea la seminarul nenumit din Moldova este mult mai riscantă: profesorii sunt infinit mai duri în fața actelor de teribilism, dispuși să distrugă viitorul elevilor lor fără prea multe scrupule.

Diferențele sunt susținute stilistic: pe de o parte, lumina puternică și culorile vii (concentrate în roșul aprins al părului lui Lady Bird), pe de altă parte, lumina redusă, adesea iernatică, din Un pas în urma serafimilor, la care se adaugă hainele cernite ale uniformei seminariștilor. 

Muzica însoțește aceeași diferență între o comedie cu ușoare accente dramatice și o dramă cu ușoare accente comice.

Saoirse Ronan and Timothée Chalamet in Lady Bird (2017)
Ambele scene se desfășoară în biserică, dar coloritul transmite stări de spirit total diferite.
imdb.com

Previzibil, în ambele pelicule comicul vine din năzbâtiile adolescenților, sursă clasică de bună dispoziție peste ani.

O altă diferență notabilă este stilul actoricesc. Saoirse Ronan, deja nominalizată la un Oscar pentru rolul anterior din Brooklin, deține o experiență consistentă pentru a transmite personajului său atât frustrarea vieții de provincie, regretul față de năzbâtiile nevinovate, dar mai ales vinovate, cât și entuziasmul primului sărut sau dezamăgirea primei dăți. La celălalt pol, tânărul Ștefan Iancu joacă destul de reținut un personaj relativ introvertit, aflat în căutarea unor răspunsuri existențiale. Daniel Sandu transferă personajului său greutatea dilemelor morale în care este cufundat fără voia sa, dar nu reușește să exprime pe ecran deciziile pe care acesta le ia.

Din păcate, în pofida generozității subiectului, anume nașterea unei conștiințe dilematice, filmul românesc rămâne înfipt într-un banc de nisip al adevărurilor sugerate, dar nu strigate în gura mare.

Cu toate acestea, în pofida diferențelor de clasă dintre cele două pelicule, Un pas în urma serafimilor pare să ia mult mai în serios perioada dificilă a adolescenței, pe care o încarcă cu conștiință de sine, cu curaj și chiar cu inteligență. Într-un cuvânt, ieșirea din adolescență devine sinonimă în acest caz cu autonomia morală.

Răspunzând întrebării de început, pentru Daniel Sandu, adolescența este o etapă către maturitate.

În contrapondere, dincolo de ocean, beneficiind de o echipă tehnică infinit superioară, de un scenariu îndeajuns de fin și de umoristic, ca și de o distribuție infinit mai experimentată, Lady Bird desconsideră, într-un fel, adolescența, pe care o vede ca o etapă mai curând a copilăriei.