Preţul dorinţelor împlinite – Localul

Reading Time: 5 minutes

„Cât de departe poţi merge pentru a obţine ceea ce îţi doreşti?”

Aceasta este întrebarea pe care Paolo Genovese o pune dramatic personajelor sale. Cu această întrebare ieşim de la cinematograf, înfiptă  încăpăţânat în mintea noastră chiar şi după ce vedem filmul.

Regizorul italian, specializat iniţial în realizarea de comedii precum Vraja napoletană coteşte încet, dar sigur, către filme conceptuale, care ridică întrebări grele. Filmul său anterior, Perfect strangers, pune de asemenea, întrebări existenţiale în faţa unor personaje care doresc să se sinucidă şi, prin acelaşi efect de translaţie, ne îndeamnă să medităm, cu resurse cinematografice simple, la întrebări majore.

Căci aceasta este prima trăsătură definitorie a filmului  Localul: simplitatea.

Turnat în întregime în acelaşi local generic, cu o firmă de neon roşu, cu decoruri ieftine de fast-food, Localul  stilizează expresia cinematografică, renunţând la orice accesoriu inutil, pentru a accentua dilemele morale ale personajelor.

Întreaga naraţiune gravitează în jurul aceluiaşi om.

Un perfect necunoscut, despre a cărui trecut sau viitor nu cunoaştem absolut nimic, bănuit că deţine puteri paranormale, citind şi scriind permanent dintr-o misterioasă agendă neagră, întâlneşte personaje din cele mai diverse dar şi din cele mai comune:

un tată chinuit de suferinţa copilului său, o soţie iubitoare disperată de boala soţului, o femeie aflată în căutarea dragostei, o măicuţă aflată în căutarea lui Dumnezeu, un mecanic obsedat de o starletă porno.

Singurul lor unic numitor comun? O puternica dorinţă personală, pentru care sunt dispuşi la orice.

Exact asta va fi pedala pe care va apăsa până la maxim „bărbatul”…

Unora le va cere să ucidă pentru ca cei dragi să trăiască, celorlalţi le va cere să violeze. Altora, din contră, să protejeze. Totul fără nici o logică, fără nici o morală.

Sarcinile pe care  le împarte în schimbul îndeplinirii celor mai puternice dorinţe ale celorlalţi sunt dincolo de bine şi de rău.

Cu cât dorinţa e mai puternică, cu atât preţul plătit va fi mai greu de suportat. Va presupune enorma cantitate de sacrificiu, de abandonare a oricărui criteriu moral sau obişnuinţă morală anterioară.

Relaţia de autoritate care se creează capătă nuanţe mistice. Disperaţi în îndeplinirea dorinţelor lor, li se cere să se încreadă orbeşte în poruncile necunoscute, similar abandonării sinelui şi propriei raţiuni care se petrece în preajma unui duhovnic isihast, a unui călugăr Zen sau a unui guru hindus.

Diferenţa de cunoaştere este simbolizată de agenda cu coperţi negre a „bărbatului”. În ea scrie, necontenit, cuvinte necunoscute, din acelaşi caiet de însemnări citeşte pentru a da porunci.  Agenda devine astfel, în egală măsură, „carte a vieţii”, îndreptar de spovedanie şi jurnal personal.

Valeriu Mastandrea , care a câştigat anterior premiul Festivalului de la Veneţia pentru cel mai bun actor în 2012, joacă foarte nuanţat un rol care poate părea, la prima vedere, unidimensional.

Acolo unde scenariul îi acordă omniscienţă, Mastandrea reuşeşte să strecoare îndoiala de sine. Acolo unde puterile sale capată valenţe atotputernice, o privire obosită, un clipit puţin întârziat, o voce puţin mai slabă decât de obicei indică conflicte ascunse, răni care tind să se vindece prin răul pe care îl face celorlalţi.

Adesea, Mastandrea aruncă priviri nerăbdătoare în afară, căutând parcă un loc unde să fugă, aşteptând parcă o salvare care nu mai vine.

imdb.com

Reuşita actorului este să dea viaţă acestui sfinx necunoscut. Să păstreze aparenţa nepământeană a unui zeu deghizat în bărbat, egal cu sine, care impune un respect aproape divin celorlalţi, dar, în acelaşi timp, reuşeşte să indice, subtil, o istorie personală, chinuită, care se întrevede la marginile măştii.

Restul distribuţiei cunoaşte nume importante ale cinematografiei italiene, chiar dacă mai puţin cunoscute publicului anglofon, precum Sabrina Ferrili, care a jucat şi în La Grande Bellezza a lui Paolo Sorrentino,  sau Marco Giallini, care a jucat în filmul anterior al lui Genovese, Perfect strangers.

Atmosfera filmului devine treptat tensionată. Dramele se accentuează, dar trebuie să fie ţinute sub capac, dată fiind locaţia publică în care se desfăşoară. Acest detaliu al scenariului: faptul că oricând ceilalţi clienţi ai localului pot să tragă cu urechea, că nu este permis să ridici vocea sau să izbucneşti în lacrimi, transmite, la nivel subliminal, o tensiune permanentă. Ştim că personajele îşi joacă viaţa în faţa necunoscutului, dar, cu toate acestea, păstrarea aparenţelor este crucială.

Intrăm astfel, ca spectatori, în schizofrenia caracteristică unui local public. Pe de o parte, drama interioară care se desfăşoară la masa bărbatului, reacţiile, uneori extreme, faţă de sarcinile extrem de complicate pe care acesta le împare imperturbabil. Pe de altă parte, păstrareaa aparenţelor cu orice preţ : prefăcătoria civilităţii.

În pofida acestor reuşite incontestabile, tensiunea se acumulează rapid, dar apoi se menţine constantă. Începi să să aştepţi nerăbdător schimbarea cadrului, a muzicii, ceva, orice, care să împodobească naraţiunile interminabile şi complicate care se întrepătrund. Efortul constant de imaginaţie pe care ţi-l cere regizorul, necesar  pentru a urmări povestirile destul de complexe ale filmului, nu este hrănit cu nimic: o muzică mai antrenantă, o lumină specială, un focus diferenţiat pe diverse obiecte.

Postura imobilă a personajului principal, aşezat pe destul de inconfortabil pe un scaun de fast-food şi obligat să asculte non-stop confesiuni, se transmite spectatorului. Şi acesta rămâne ţintuit. Aproape că te apucă dureri de spate de la atâta stat.

imdb.com

Localul devine, astfel, o parabolă universală, fără loc sau spaţiu. „La un bărbat necunoscut veneau o dată oameni chinuiţi de propriile lor dorinţi. Toţi plăteau preţul cerut pentru îndeplinirea lor, dar nu toţi rămâneau fericiţi”.

Şi vă asigur că întrebarea „cine va fi fericit?” va începe din nou să va macine după ce veţi urmări filmul lui Paolo Genovese, mai ales dacă, cumva, aţi uitat-o ascunsă în cartea de filosofie din liceu.

Rate this post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *