Zâmbetul care traversează ecranul – Maudie (2016)

Reading Time: 4 minutes

M-am întrebat adesea ce anume face un film să fie verosimil.

Să fie detaliile istorice sau tehnice sau moravurile unei epoci sau valorile unui grup?

În cazul filmelor biografice, să fie asemănarea fizică până la confundare pe care o pot realiza marii actori?

Sau, dimpotrivă, transmiterea unor trăsături puternice de caracter, aşa cum un pictor îşi pune amprenta pe istoria picturii prin utilizarea unei tuşe specifice sau a anumitor culori.

Recunosc însă că niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap ca cea mai bună ancorare în asemănăre să fie un… zîmbet.

Da, un zâmbet foarte special, foarte luminos, care vine dintr-o faţă extrem de prietenoasă, dar și dintr-un corp chinuit şi desfigurat de artrită.

Acest zâmbet este legătura extraordinară pe care Sally Hawkins reuşeşte să o creeze cu cea care a inspirat povestea din Maudie. Chinuită de artrită şi trăind în condiţii extrem de precare undeva în Canada atlantică, pictoriţa naivă canadiană Maudie Lewis a reuşit să îşi depăşească izolarea şi boala pentru a crea o operă recunoscută la nivel larg, ajungând ca operele ei să fie expuse chiar la Casa Albă.

Sally Hawkins intră extraordinar în pielea acestui personaj, imitând în primul rând mişcările chinuite ale lui personajului.

Povestea cinematografică începe în casa mătuşii, Ida. Într-o societată rurală dură, handicapul fizic echivalează aproape cu unul psihologic.

Maudie are de înfruntat dispreţul mătuşii sale, dar mai ales lipsa de îngrijire din partea unui frate arogant şi avid după bani.

Atmosfera devine rapid insuportabilă, cu atât mai mult cu cât Maudie, în pofida handicapului său, tânjeşte după o viaţă socială. Pe care, dealtfel, şi încearcă să o aibă într-o oarecare măsură, fiind martorii unor mici escapade ale ei.

O tăietură de montaj rapidă,prin care, din zgomotul unei petreceri din oraş, intrăm în atmosfera de o tăcere apăsătoare a mătuşii exprimă perfect contrastul dintre viaţa pe care şi-o doreşte Maudie şi cea pe care o duce în casa mătuşii.

Atunci când fratele ei o anunţă că a vândut casa părintească, Maudie caută cu disperare o soluţie de evadare.

Aceasta se arată cu ocazia unui anunţ pentru îngrijitoare pe care tânărul burlac Everrett Lewis (un Ethan Hawk formidabil) o pune în magazinul sătesc.

Încet, încet, casa murdară a lui Everett începe să fie nu doar curată, se luminează și cu picturi în culori vesele.

Transformarea coşmeliei săracului pescar într-o operă de artă (dealtfel, casa lui Maud Lewis este conservată în întregime într-un muzeu canadian dedicat) reprezintă o frumoasă metaforă a puterii artei de a transfigura viaţa.

Cei doi încep să trăiască o paradoxală poveste de iubire.

Ce are în comun paradoxul cu iubirea, s-ar întreba unii? Alţii, dimpotrivă, ar fi convinşi că iubirea mare nu poate fi decât paradoxală. În cazul de față, paradoxul reiese din dificultăţile cu care cei doi se confruntă, de la sărăcia lucie până la handicapul fizic şi lipsa elementară de educaţie.

Cu toate acestea, miracolul se întâmplă.

Cei doi se căsătoresc şi viaţa lor înmugureşte pe măsură ce flori, din ce în ce mai multe şi din ce în ce mai frumos colorate, îmbodobesc pereții, geamurile și chiar ușa sărmanei case.

Recunosc că, în acest moment al filmului, naraţiunea începe să devină improbabilă.

Scenarista Sherry White duce replicile lor aproape de penibil, printr-o serie de declaraţii de iubire memorabile, dar care afectează  coerenţa personajelor prezentate drept sărace şi inculte, fără prea multă educaţie, feministă sau sentimentală.

Astfel, oricât de frumos ar suna în urechile noastre următoarea declaraţie:

Suntem ca o pereche de ciorapi desperechiaţi

poezia acesteia este improbabilă între doi oameni abrutizați.

Similar, regizoarea irlandeză Aisling Walsh  care a reuşit să creeze o tensiune între cele două personaje, păstrând în echilibru jocul morocănos al lui Ethan Hawke cu dragostea de frumos exprimată de Sally Hawkins, este, pentru un moment, pe punctul de a scăpa jocul actoricesc pe o pantă sentimentalistă

Aceasta nu era improprie timpurilor grele în care a trăit Maudie, dar nu ar fi ritmat nici cu duritatea dragostei celor doi, cel puțin așa cum a fost prezentă în prima parte a producției.

Din fericire, astfel de momente disonante nu durează atât mult încât să afecteze consecvenţa şi credibilitatea peliculei.

Acţiunea revine în mod brutal la condiţiile grele şi implacabile ale vieţii lui Maudie Lewis.

Spre sfâșit, ca o surpriză pentru spiritul nostru realist care dorește „să vadă și să pipăie”, ne este prezentat un scurt videoclip de arhivă cu Maudie Lewis și soțul său.

Ea se plimbă puţin prin casă, îşi întâmpină bărbatul (mult mai prietenos decât este portretizat în film) şi se aşează zâmbind, pe un scaun cu faţa la cameră.

Vă garantez că, dacă veţi vedea filmul, zâmbetul acesta, în egală măsură cald şi victorios, simplu şi armonios, vă va rămâne pe retina sufletului.

Şi, apoi, veţi realiza, ca şi mine, cât de bine a reuşit Sally Hawkins să îl redea pe această peliculă pe cât de emoţionantă, pe atât de optimistă.

4.8 (96.67%) 6 votes

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *