Scurt-metrajul din 1957 al regizorului Mircea Săucan introduce spectatorul într-o altfel de istorie – una vizuală și subiectivă, dar nu mai puțin autentică decât cea prezentată în manuale.

Pentru a povesti timpurile trecute, Săucan pariază pe povestori de încredere, deși muți: obiectele de epocă. Până la urmă, ele sunt legătura directă cu trecutul, și nu imaginea pe care ne-o creăm în minte, influențați și manipulați de diferitele medii de comunicare.

Dintre ele, casele sunt martori care nu pot fi ignorați.

Constructorul – proprietar sau nu -, trăiește o viață postumă atât timp cât dăinuiește semnătura sa în mortar, cărămidă sau piatră. Nu doar nevoia sa de confort fizic și emoțional, dar și dorința de mărire sau cultura sa se imprimă, ca un sigiliu, în ceara zidurilor, pentru a da mărturie despre el, micul demiurg originar.

Umbra lui se va proiecta inițial asupra contemporanilor, dar apoi se va prelungi asupra urmașilor, asemeni acului unui cadran solar: mic la ora amiezii, dar prelungindu-se spre infinit către orele înserării.

Documentarul meditează tocmai la procesul umbrelor peste timp. Plecând de la o frumoasă casă bătrânească (probabil dispărută în anarhia urbanistică a Bucureștiului) și înzestrarea sa interioară variabilă, dar mereu grăitoare, Săucan reconstituie istoria modernă a României prin apelul la emoțiile apărute în punctele de cotitură.

Icoanele îi judecă pe oameni pentru rătăcirile lor occidentaliste, iataganele se încordează amenințătoare în teci, gata să verse sânge, iar hârtiile jurnalelor – ce altceva decât schițe ale viitorului?!- sunt risipite în vremurile de prigoană.

În interludiile pașnice, însă, paturile comode neapărat pereche, sunt încadrate de paravane ispititoare și invită spectatorul la relaxare sau chiar la visuri de pricopsită tihnă burgheză.

Rememorăm, astfel, drama unui boier îmbrăcat în straie orientale, oripilat în fața occidentalizării radicale a fiului său. Apoi, frica Primului Război Mondial se transmite prin bubuituri de tun, pentru a lăsa locul păcii rotunjite a  României Mari.

Perioada celui de-al Doilea Război Mondial este și ea dominată de multiple temeri, însă, de această dată, visele nu mai pot fi confiscate: ele se vor împlini în finalul optimist, singurul moment în care apar oameni.

E drept, oameni noi care construiesc plini de viață și încrezători comunismul – cu alte cuvinte, un tribut necesar plătit regimului comunist.

Însă, aici apare un detaliu semnificativ, o critică acerbă, deși ușor de omis, a pretenției criminale a comunismului de a anula trecutul: când apar marxiștii, istoria exprimată în obiecte dispare. Casa devine goală, potențialități despre care filmul va vorbi prea puțin.

Din nefericire, peste decenii, spectatorii de azi știu exact cu ce fel de istorii va fi fost umplută bătrâna navă de călătorit în timp.

Semnătura lui Mircea Săucan a fost uitată de-a lungul istoriei noastre cinematografice.

Însă, acum, albumul monografic nou-apărut semnat Marian Sorin Rădulescu ”Mircea Săucan – geometrii poetice” apărut la editura Noi Media Print, reprezintă o invitație de nerefuzat pentru descoperirea acestui regizor care a îndrăznit prea mult din punct de vedere estetic într-o Românie nepregătită.

Sper și eu, alături de autor, că România de astăzi este mult mai curajoasă în aprecierea și redescoperirea unei estetici puternice, care continuată și dezvoltată de alți cineaști, va putea, într-o bună zi, să se lupte, de la egal la egal, cu frustul realism al (deja) clasicului Nou Cinema Românesc.

Rate this post