Erotismul periculos al tehnologiei – Ex machina (2014)

Reading Time: 8 minutes

”Dacă ai creat o mașină conștientă de sine, nu mai este istoria oamenilor: începe istoria zeilor”.

Ex Machina , primul film regizat de Alex Garland, propune o parabolă rău-prevestitoare a relației omenirii cu mașinile create, înțelese ca fiind din ce în ce mai complexe, dar şi mai distrugătoare.

Merită observat negativismul cu care abordează situații complicate din punct de vedere moral, care constituie una dintre trăsăturile de până acum ale creațiilor sale, Garland lucrând anterior la mai multe distopii în calitate de scenarist, printre care și ecranizarea celebrului roman Never Let Me Go (Să nu mă părăsești) al lui Kazuo Ishiguro sau Dredd, un fel de Robocop care, într-o lume post-apocaliptică, este în același timp judecător și călău.

Vechiul înțeles al specificului uman de homo faber, propus de Bergson –  umanitatea producătoare de unelte folosite pentru producerea altor unelte, din ce în ce mai complexe – este dinamitată de capacitățile din ce în ce mai pregnante ale tehnologiilor actuale de a învăța din propriile experiențe.

Altfel spus, mitul creației se reproduce în tehnologie: Dumnezeu l-a creat pe om cu rațiune, iar omul devine Dumnezeu atunci când el însuși reușește să înzestreze propria creație – mașinile- cu rațiune.

Ritmul narativ al peliculei trimite la ritmicitatea zilelor creaţiei, punctate atât prin alternanța zi-noapte (celebra sintagmă ”Şi a fost seară, şi a fost dimineața: ziua întâi”, uneori clar explicit), cât mai ales prin schimbarea raporturilor de putere dintre om şi mașinile din ce în ce mai complexe şi mai inteligente.

Personajele

Câștigător al unui concurs dificil, Caleb (Domhnall Gleeson), un programator al unei companii de software nenominalizate, primește privilegiul de a-l întâlni şi a lucra cu însuși fondatorul firmei, Nathan (Oscar Isaac).

Raporturile care se stabilesc între cei doi rămân asimetrice de la început până la sfârșit: Nathan deține un ascendent absolut, datorat nu atât banilor, proprietății şi puterii sale financiare, cât calității de despot absolut al locuinței, deopotrivă fortăreață, laborator și închisoare, în care Caleb este oaspete pentru o săptămână.

Atrage atenția şi diferența fizică între cei doi actori: Isaac deține o barbă impresionantă, care trimite la o virilitate cu accente demiurgice, vechi-testamentare sau inspirate din Olimpul mitologiei grecești. La polul opus, lui Caleb îi este subliniată discret vârsta fragedă atunci când, repetat, este filmat cum își rade, adolescentin, doar… perciunii.

Pilozitatea facială, cultural și istoric, simbol al deținerii puterii, este reutilizată cinematografic ca simbol al cunoașterii și inovației. Sursă foto: imdb.com

Pe măsură ce zilele trec, împreună cu Caleb, naratorul cu cunoaștere limitate a filmului, devenim martorii, puţin câte puţin, invenţiilor şi experimentelor din ce în ce mai complexe ale lui Nathan pe tărâmul neexplorat al inteligenței artificiale.

Tradiția cinematografică a roboților

A șaptea artă, condiționată ea însăși de mașinăria aparatului de filmat și de proiecție, a fost de la început obsedată de roboți

Merită menţionat că filmul lui Alex Garland este mult mai grav, atât prin ton, cât şi prin calitatea artistică şi ideatică, față de AI – Inteligența Artificială, filmul facil și aproape naiv, regizat în 2001 de către Steven Spielberg, care tratează același subiect al unui robot conștient de propria sa existență.

A șaptea artă, condiționată ea însăși de mașinăria aparatului de filmat și de proiecție, a fost de la început obsedată de roboți

Dacă la Spielberg, în tradiția sci-fi-ului optimist, problematica era crearea propriu-zisă a unei mașini care să devină conștientă de sine, în cazul de faţă întrebările devin distopice, înscriindu-se mai degrabă în linia unor meditaţii grave asupra creaţiei umane, precum ”Frankenstein” de Mary Shelley, sau, în cinematografie, de ”Metropolis” de Friz Lang ori celebrul ”2001-Odiseea Spaţială” al lui Stanley Kubrik.

În cinematografie, artă marcată și tarată permanent de remake-uri, dificultatea nu constă atât în conectarea imaginilor și scenariilor la situațiile actuale, ci în modul în care adaptezi conținuturi vechi pentru a crea emoții vii.

Adică, cum anume creezi reciclezi materia primă, fie ea imagistică sau narativă, pentru a crea opere de artă care să impresioneze audiențe mereu în schimbare.

De exemplu, cum reimaginezi, credibil, femeia-robot, care este, în același timp, și femeia-fatală a secolului XXI?

Merită remarcat faptul că a șaptea artă, condiționată ea însăși de mașinăria aparatului de filmat și de proiecție, a fost de la început obsedată de roboți.

 

Fembotul lui Fritz Lang din 1920. Sursă foto: imdb.com
Creația echipei de efecte speciale a lui Garland (2014). Sursă foto: imdb.com

Bineînţeles, probabil cea mai apropiată distopie din punct de vedere al întrebărilor ridicate: ce ne face să fim oameni? ce ne diferențiază de o mașină extrem de complexă? rămâne ”Blade Runner”.

Doar că acolo mașina este ascunsă, disimulată sub aspect uman. Aici, ontologia mașinii este chiar subliniată prin intermediul efectelor vizuale impresionante (care au fost, dealtfel, premiate cu Oscar pentru cele mai bune efecte speciale), pentru a se concentra asupra reacției umane în fața propriei creației inteligente.

Ava- între fembot și femme fatale

Andrew Whitehurst, șeful echipei de efecte speciale responsabil cu crearea Avei, declară că:

„Am folosit ca puncte de referință sculpturile lui Brâncuși, dar și numeroase sculpturi în stil Bauhaus.

Ne-am inspirat din suspensiile mașinilor de formula unu și a bicicletelor superperformante. Ne-am uitat la sute și sute de astfel de imagini ca să stabilim estetica finală a acestui robot unic”.

Dealtfel, exact aici este miza –  un fel de test Turing inversat:

”Să vezi că este un robot și totuși să simți că are conștiență”.

Exact în acest punct, al unicității noului robot propus publicului, atrage atenția jocul reținut al Aliciei Vikander. Mizând, ca şi personajul creat de el, pe atractivitatea sexuală care depășește statutul de robot, Alex Garland potențează impactul emoțional al filmului. Iar Vikander, balerină de formație, imprimă o grație dansantă mașinii transparente pe care o întruchipează.

Contopire oximoronică a sex-appeal-ului aristocratic și a mecanismelor hidraulice la vedere, Ava este un personaj care iese de pe masa de lucru a inginerilor pentru a păși în visele erotice ale poeților tehnologiei.

Mergând până la limita unei teze feministe, utilizarea exclusivă a unor femei în rolurile roboților creați de Nathan oferă greutate scenariului, prin complicatele mize de gen care se adaugă temei principale – inteligența artificială.

Iniţial, am avut impresia că distribuirea Aliciei Vikander sau Sonoyei Mizuno a fost un simplul instrument denumit eye-candy, frumuseţi care să atragă privirile spectatorilor şi să ridice ratingul filmului. Dar, pe măsură ce naraţiunea s-a dezvoltat şi apar scene care devoalează interiorul corpurilor acestora, am realizat cât de ancoraţi suntem în stereotipurile culturale privind roboţii (mașini lipsite de grație și inteligență) pe de o parte, dar şi de patternurile prestabilite ale sexualităţii ( definite frumusețea artificială propusă de revistele de modă și de industria de înfrumusețare), aşa cum sunt ele create prin politica de gen, pe de altă parte.

Dealtfel, Alex Garland este conştient de mizele de gen pe care le aduce în discuţie: la un moment dat, Caleb îl întreabă pe Nathan de ce a creat androidele ca femei, la care răspunsul acestuia din urmă indică, în mod clar, atitudinea a generaţii întregi de oameni din marketing şi din vânzări, care au văzut/intuit/exploatat legătura puternică dintre sexualitate şi tehnologie.

Sex-appeal-ul tehnologiei

Astfel, interesul puternic pe care sexualitatea îl declanşează în fiinţa umană ”programată” astfel, este principala forţă care ne leagă de tehnologie.

Spărgând stereotipul tocilarului și a computerului său, atitudinea scenaristului se răscoală față de atotputernicia tastaturii.

Nathan Bateman, geniul demiurgic, claustrat în propria creaţie, nu scrie nici o linie de cod tot filmul. Pentru el, inteligenţa artificială ca ramură a informaticii se desfăşoară exclusiv la nivel mental.

Garland portretizează astfel un artist, un vizionar, și nu un nerd, făcându-ne să regândim personalitatea și puterea celor care mânuiesc bagheta magică a zilelor noastre, instrument în care s-au contopit creionul matematicianului, penelul pictorului, masa arhitectului sau chiar bisturiul medicului.

Caleb, pe de altă parte, apare doar în două ipostaze scriind cod: prima dată în scena de început, când era un simplu angajat, iar a doua atunci când (crede că) rescrie protocoalele de acces în clădire.

În ambele cazuri, scrierea de cod propriu-zisă este o activitate înzestrată cu abilităţi cognitive limitate, o iluzie în raport cu activitatea creativă desfășurată departe de tastatură.

Plecând de la limitările clasice rezervate debutanţilor în regie (filmarea într-o singură locație, personaje puține), Alex Garland reuşeşte, prin mișcările fluide ale camerei, dar mai ales printr-un scenariu în care replicile pline de sens se întrepătrund cu dezvoltări narative bine cadenţate, să menţină treaz interesul spectatorului.

Chiar dacă rolul său este mai puțin complex decât al lui Oscar Isaac, Domhnall Gleeson se achită cu brio. Rolul său de narator limitat în cunoașterea narațiunii conduce la o identificare a spectatorului cu el. Construcția personajului constituie, prin ea însăși, o parte importantă din avertismentul filmului.

Caveat

Încă din primele momente ale filmului, acesta apare stupid/speriat/luat prin surprindere în fotografia ce apare pe cardul de acces în buncărul lui Nathan.

Ca o fotografie de buletin, care îi imprimă acestuia personalitatea pe care o va dezvolta în preajma angajatorului său, acesta va trece printr-o serie nesfârşită de gafe şi greşeli, Caleb este prezentat întotdeauna dominat de Nathan – trimitere explicită la relaţia de putere a gestionarilor de tehnologie inteligentă faţă de simplii utilizatori.

Mai mult, paradoxal, una dintre pârghiile de dominare este dată de încrederea lui Caleb în propriile abilităţi intelectuale, rapid şi fără drept de apel depăşite de inteligența şi creaţiile informatice ale lui Nathan.

Prin această identificare cu acest personaj, omenirea este prezentată în postura de vulnerabilitate față de progresul tehnologic accelerat. Nu doar că tehnologia este întotdeauna cu un pas în față, dar tocmai încrederea oarbă pe care i-o acordăm poate reprezenta începutul sfârșitului umanității.

Coerența perfectă a filmului are propriile sale dezavantaje.

În primul rând, claustrofobia relativă a locuinței şi tonul rău-prevestitor al coloanei sonore, precum şi detalii precum zgârietura unui perete de sticlă, impun cheia desfășurării intrigii.

O rupere de ritm neașteptată

Tocmai această evoluție previzibilă este spartă de un detaliu de un gust îndoielnic, dar cu un efect neîndoielnic asupra spectatorilor.

Nathan împreună cu Kyoko (Sonoya Mizuno) execută, în faţa unui Caleb stupefiat (care, dealtfel, cam aşa apare  în tot filmul) un dans perfect coordonat, în stil disco.

Alex Garland mărturisește că exact acesta a fost rolul acestui detaliu, anume “rupă monotonia filmului și să trezească spectatorii”, o mică surpriză într-o narațiune destul de previzibilă.

Trebuie să recunosc că, prin ironia pe care Oscar Isaac reuşeşte să o imprime mișcărilor, care contrastează cu stilul său actoricesc destul de serios, precum şi prin coordonarea robotică cu Sonoya Mizuno – ironie perfectă la robotizarea care constituie tema filmului, episodul reprezintă o reușită psihologică tocmai prin efectul de distanțare față de gravitatea temei.

More is less

Un alt dezavantaj al filmului, rezultat tot din concentrarea extremă a narațiunii, este dat de excesul hermeneutic, adică de interpretările mult prea multe pe care acesta poate să le inspire.

Astfel, filmul de față poate fi poate fi văzut atât ca mit al genezei (omul care devine zeu prin invenții), avertisment asupra efectelor robotizării (omul eliminat de propria sa creație), ilustrare a politicii de gen (femeia-obiect creată de dorințele și de privirile bărbatului).

Spre lauda sa, însă, limbajul cinematografic dă o consistență vizuală și sonoră aparte acestor interpretări, devenind astfel o operă memorabilă.

Merită? Sigur că da

Astfel, Ex Machina reuşeşte să îmbrace o parabolă-avertisment despre tehnologie într-o arhitectură ideatică de actualitate, combinată cu efecte vizuale excelente, un joc actoricesc consistent şi o cinematografie fluidă.

Rămânând într-o perspectivă biblică, putem spune că parabola lui Garland imaginează o lume a Logos-ului (înțeles ca inteligență creatoare), dar lipsită total de agape.

 

5 (100%) 3 votes

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *