Excelenţa patinajului artistic, între violenţă şi clasă socială – Eu, Tonya

Reading Time: 8 minutes

Sportivii, idoli ai timpurilor noastre

Probabil că mulţi dintre noi suntem obişnuiţi cu o imagine plată asupra campionilor sportivi: îi apreciem ca muncitori, oameni care demonstrează adesea o voinţă de fier pentru a duce rezistenţa omenească acolo unde doar poveştile pot să o mai ducă.

Adesea, ei catalizează propriile noastre dorinţe. Prin sportivi, trăim nevoia noastră de a fi mai buni, mai puternici. Ei sunt, aşadar, imagini a ceea ce noi nu suntem, dar poate că am fi putut deveni dacă…

De multe ori, imagine mediată devine mai importantă decât sportivii propriu-zişi.

Firmele de echipament sportiv sunt direct interesate să alimenteze această dimensiune cvasi-mitică a sportului. Ei propun idolii către care ne putem orienta cu toţii.

Iar cultul acestora trece, extrem de lucrativ, prin achiziţionarea de articole sportive de aceeaşi marcă cu cea a învingătorilor.

Prin intermediul media, începem să cunoaştem viaţa fiecăruia dincolo de evoluţia de pe teren. Ni se livrează un produs bazat pe două ingrediente majore: performanţă şi personalitate. Fiecare o potenţează pe cealaltă. Performanţa justifică obsesia noastră pentru persoana sportivului (iată ce important este sportivul X, a câştigat cine ştie ce medalie, învingându-l pe sportivul Z, un performer serios la rândul său). Însă ceea ce ni se vinde este personalitatea sa, exprimată prin interviurile date presei înainte şi, mai ales, după marile victorii, prin ştiri despre viaţa particulară.

„I, Tonya” ne invită să medităm tocmai la corpul aisbergului ascuns sub imaginea de cristal a vedetelor.

Filmul se construieşte şi ca o critică socială care pune sub semnul întrebării sinceritatea sportului ca agregator al excelenţei atletice în pofida condiţionărilor sociale. Sportul se legitimează prin concurenţă: un sportiv este mai performant decât celălalt indiferent de clasa socială din care provin. Cu alte cuvinte, concurenţa sportivă exclude orice altă dimensiune, clasa, rasa, religia, etc.

Însă Eu, Tonya, pune sub semnul întrebării tocmai aceeastă pretenţie a sportului.

Vedem cum arbitrii nu dau note doar pentru execuţia sportivă, ci şi pentru ceea ce patinajul artistic ar trebui să vândă.

Probabil că de puţine ori ne dăm seama că sportul ne vinde ceva. Că ne vinde sentimentul de mândrie naţională, că este mitul auto-determinării personale (reuşita prin muncă) sau pur şi simplu plăcerea victoriei trăite prin intermediul celuilalt, spectacolul sportiv este departe de a fi inocent.

Iar Eu, Tonya plonjează direct în miezul acestei probleme. O face prin mijloace cinematografice şi, foarte important, ne invită să gândim în limbaj cinematografic.

 

Cadrul narativ este cel al aşa-numitului mockumentary, adică un fals documentar. Urmărim, în paralel cu firul narativ propriu-zis, o serie de interviuri fictive cu Tonya Harding şi cu principalele persoane din viaţa sa. Toate acestea dau, pe de o parte, impresia unei ancorări solide în biografia sa reală, iar pe de altă parte, prin discrepanţele inerente, arată că de multe ori este dificil să construim o versiune unitară a realităţii din relatări disparate.

Acest dispozitiv narativ complex este excelent pentru nuanţarea controverselor legate de Tonya Harding.

Procedeul a fost utilizat în cinematografie de filme precum „Rashomon”, în care o crimă este văzută prin ochii participanţilor, fără însă a se ajunge la un numitor comun, sau precum „Citizen Kane”, în care misterul vieţii unui om încearcă să fie descifrat, fără a se reuşi, prin relatările celor apropiaţi.

Putem astfel pătrunde în viaţa dificilă pe care aceasta a dus-o, înţelegem dificultăţile pe care a trebuit să le depăşească, suntem martorii încurcăturilor sentimentale ale acesteia şi, nu în ultimul rând, suntem confruntaţi cu prejudecăţile populare despre idila numită „patinaj artistic”.

Discursul cinematografic cuprinde, în acest caz, mai multe sub-discursuri, relatările diverselor personaje apropiate de Tonya. Dacă datele majore ale naraţiunii sunt cunoscute deja, ceea ce contează sunt variaţiunile individuale, perspectivele personale care dau adâncime relatării aşa cum vederea binoculară dă adâncime percepţiei oculare.

Este importantă miza naratologică a acestui procedeu. Prin multitudinea punctelor de vedere, adică prin faptul că versiunea personală a Tonyei nu este decât una dintre celelalte, se pierde monopolul pe care aceasta l-ar fi avut dacă am fi fost martorii unei singure relatări la persoana I. Tonya s-ar fi dezvinovăţit, probabil, apelând la empatia noastră. Însă o asemenea strategie narativă nu ar fi dus decât la înlocuirea unei prejudecăţi cu alta, şi nu, aşa cum reuşeşte să facă filmul, la reflecţia asupra pluralităţii perspectivelor şi cauzelor într-un act de violenţă. Se ajunge la un procedeu similar unui proces juridic, în care judecătorul ascultă diversele relatări ale martorilor apărării, intrăm într-o simfonie a mărturiilor din care, adesea, nimeni nu iese câştigător.

Tonya Harding este o copilă din America săracă, crescută de o mamă singură care îi cultivă talentul în defavoarea unei creşteri echilibrate.

Allison Janney desfăşoară un joc perfect, în care cinismul pare întotdeauna justificat de condiţiile grele de trai şi în care dragostea pare că arde mocnit sub duritatea originii joase.

 

Rolul principal îl are, însă, cum este şi normal, Margot Robbie   pentru care a şi fost nominalizată la un Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal. Ea portretizează o Tonya Harding de joasă provenienţă, care nu este, după propria descriere, o „fetiţă cu fustiţă”, dacă ar fi să traducem aşa sintagma „a girlie girl”.

Adică propria ei personalitate şi creştere intră în conflict cu modelul consacrat a ceea ce ar trebui să fie patinajul artistic, o imagine diafană a unor balerine care alunecă pe gheaţă cu aceeaşi uşurinţă şi eleganţă cu care ne imaginam atunci când eram copii că zânele zboară prin văzduh.

Iar conflictul acesta se reflectă direct în notele pe care le primeşte. Juriul doreşte ca patinatoarele să se conformeze acestei imagini eterice a sportului, nu să aducă muzică pop-rock pe gheaţă. Contrastul este exprimat perfect la un moment dat de coloana sonoră: pe de o parte Vivaldi, exponentul perfect pentru armonia barocă, juxtapus de ZZ Top.

Performanţa de pe teren reflectă viaţa personală a Tonyei, marcată de violenţă.

Tonya ajunge să internalizeze abuzul. Violenţa devine normalitate.

Duritatea şi abuzul mamei se continuă în violenţa domestică generată de primul ei soţ, Jeff. Se trasează astfel un fir roşu, care nu face altceva decât să amorseze deznodământul, denumit în film cu numele de cod

„Incidentul”

Tonya Harding a rămas în istorie nu doar pentru triplul axel pe care l-a reuşit, ci pentru că a fost amestecată în rănirea unei contra-concurente, Nancy Kerrigan. Agresarea lui Kerrigan a fost gestionată în cea mai mare parte de soţul ei, Jeff. Pornită iniţial ca o schemă psihologică, va sfârşi într-o rănire fizică, ce va conduce la distrugerea tuturor celor implicaţi.

Chiar dacă amestecul ei direct a fost şi rămâne controversat (Tonya afirmând că ştia doar de ameninţare, nu de agresiunea fizică), ne face să ne amintim avertismentele biblice:

„Fiindcă au semănat vânt, vor secera furtună” (Osea 8,7)

şi

Cine sapă groapa (altuia) cade singur în ea şi cel ce rostogoleşte o piatră se prăvăleşte (tot) peste el. (Pilde 26,27)

Însă ceea ce atrage atenţia nu este atât desfăşurarea propriu-zisă a evenimentelor, a atacului fizic, cât impactul asupra carierei şi asupra persoanei Tonya Harding. Într-unul dintre „interviurile din film bazate pe interviuri reale”, ea afirmă că

 De data aceasta eram abuzată de voi. De toţi. Toţi sunteţi atacatorii mei!

Practic, tot filmul gravitează în jurul acestei remarci. Prin construcţia narativă cu perspective multiple, naraţiunea iniţială – o patinatoare a agresat o concurentă – devine din ce în ce mai complexă.

În final există o scenă extraordinară, care exprimă perfect contrastul dintre ascensiunea sa în lumea patinajului şi decăderea ulterioară condamnării prin mijloacele montajului cinematografic (filmul fiind dealtfel nominalizat la Oscar pentru cel mai bun montaj)

Obligată prin decizie judecătorească să nu mai patineze, Tonya intră în lumea boxului profesionist feminin.

O vedem pe Tonya-patinatoarea artistică ridicându-se şi rotindu-se în aer, dar, în culmea saltului, cadrul se schimbă brutal şi pe ecran apare Tonya-boxer, pe care o vedem aterizând după o dură lovitură primită direct în figură.

Câteva precizări. Patinajul artistic are o latură elitistă implicită, dată de costumele deosebite care sunt puse în scenă, de eleganţa dansurilor cu care sunt adesea acompaniate performanţele sportive. Cea mai importantă trăsătură însă a patinajului este imaginea de imponderabilitate pe care o creează sportivii alunecând pe gheaţă. Patinele îi ridică aceştia deasupra solului, mişcările sunt line şi continui ca şi cum ar zbura, iar efectul gravitaţiei este adesea anulat prin frumoasele acrobaţii pe care patinatorii le pun în scenă. Patinajul artistic are, aşadar, toată recuzita basmului: costume superbe, muzică îngerească şi, mai ales, senzaţia de alunecare prin văzduh. Nu este de mirare că este predestinat unor reprezentanţi ai claselor dominante, care ar trebui să îşi trăiască pe ring aceeaşi poveste feerică ce înseamnă, de fapt, viaţa lor reală.

Cât de diferit de acesta este însă un sport precum boxul. Deşi cei doi care intră în ring sunt denumiţi tot ”sportivi”, ne dăm seama, ca în celebra analiză a lui Wittgenstein privind jocurile, că cele două activităţi nu au, de fapt, decât foarte puţine în comun. Boxul are ceva din sentimentul de luptă corp la corp, directă, fără menajamente, cu care persoanele de condiţie umilă trebuie să înfrunte viaţa. Dacă patinajul artistic tinde să sfideze gravitaţia, să se înalţe cât mai sus, la box ameninţarea supremă este să fii ţintuit la pământ. Patinatorii vor să zboare. Boxerii nu pot spera decât să nu fie lipiţi de podea.

Montajul cinematografic oferă, prin alăturarea unei mişcări ascendente şi apoi descendente în aceeaşi secventă, un comentariu amar privind ascensiunea şi decăderea bruscă a Tonyei Harding. Ne vorbeşte, prin imagini, despre dorinţa acesteia de depăşire, de ieşire din condiţia socială inferioară şi apoi de eşec şi de revenirea la podeaua existenţială. Iar toată futilitatea încercării ei este exprimată prin această mostră de „montaj intelectual”.

Nu putem spune că Tonya Harding a fost condamnată pe nedrept, însă vedem cum în orice verdict, în orice judecată se află o nedreptate.

Apreciez că prezentarea punctelor de vedere multiple constituie o modalitate  adecvată pentru reconsiderarea biografiei Tonyei Harding. Ne invită, în acelaşi timp, prin posibilităţi ale limbajulului cinematografic, să medităm asupra pericolelor acceptării necritice a naraţiunilor oferite de societate şi mai ales deversate de mass-media.

Căpătăm nu doar profunzimea tri-dimensională de care vorbeam puţin mai înainte, ci şi o reflexivitate esenţială pentru înţelegerea modurilor în care ni se spun şi ni se impun naraţiunile dominante ale societăţii.

Iertarea

Consider că arta cinematografică permite inclusiv o ridicare morală, alături de elevaţia estetică. Complexitatea filmică, în acest caz, ne ridică deasupra prejudecăţilor privind violenţa şi să înţelegem că niciodată soluţia nu este mai multă violenţă.

Prin oferirea unor intuiţii din interior şi a unor poveşti alternative, Eu, Tonya ne ajută să pătrundem în intimitatea personalităţii sale, în dilemele, victoriile şi înfrângerile ei. Şi, extrem de important, ne ajută să plecăm de aici pentru empatiza cu orice persoană umană acuzată de semenii săi.

Rămânând umani, înţelegem că iertarea se bazează pe adâncimea fiinţei umană, pe complexitatea ei universală. Iar orice acuzare este, de cele mai multe ori, doar o proiecţie a propriilor prejudecăţi.

Astfel, experienţă vizionării acestui film ne oferă o experienţă asemănătoare omniscienţei divine pentru că ne îndepărtăm de un punct de vedere fix, unilateral şi intrăm într-o polifonie discursivă în care, chiar dacă nu înţelegem pe deplin ce personaj a fost cu adevărat vinovat de agresiunea asupra lui Nancy Kerrigan, vedem totuşi că toţi suferă din pricina acestuia.

 

Rate this post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *