Articol publicat inițial pe liternet.ro

Sub aparenţa unui film ce aparţine genului comercial – caper/heist film -, regizorul Steve McQueen încearcă prin Widows să arunce o rază de lumină asupra nedreptăţilor – rasiale, sexuale, politice – încă dominante în societatea americană.

Prin această producţie, regizorul de origine britanică adaugă un nou titlu în filmografia sa caracterizată de critică socială. Widows prezintă imaginea unei societăţi aparent democratice, dar în fapt stăpânită de corupţie morală şi violenţă. În film crima organizată încearcă să se implice în politică, dar descoperă că politicienii nu sunt decât mafioţi cu ştate vechi de plată şi cu respectabilitate cumpărată prin fonduri deturnate.

Cele aduse în prim plan ca să ilustreze relaţiile de putere dominante în societatea actuală, aparţin unei categorii tradiţional vulnerabile: văduvele. Alături de orfani, ele sunt frecvent, aproape clişeistic, citate încă din textele tradiţiei iudaice şi creştine ca fiind printre cele mai oropsite categorii sociale.

Într-un patriarhat sui-generis, bărbaţii îşi susţin propriile familii prin intermediul practicilor ilicite. Fie că sunt politicieni albi cu experienţă, fie că sunt negri interlopi care încearcă să concureze cu primii, personajele masculine din film sunt definite prin cinism şi minciună. Destul de rapid spectatorului i se prezintă, cât se poate de clar, o falie demarcată de linia diferenţelor de gen: bărbaţii sunt mafioţi, femeile sunt ori soţii iubitoare, ori mame responsabile.

Status quo-ul este tulburat atunci când o bandă de mafioţi sunt omorâţi într-o ambuscadă a forţelor speciale. Ca urmare a unor socoteli neîncheiate între soţii lor şi alţi interlopi, noile văduve sunt ameninţate cu moartea dacă nu plătesc datoriile foştilor soţi. Lipsite de resursele necesare, văduvele trebuie să găsească căi rapide pentru a procura banii necesari. Astfel, în viziunea acestei îndrăzneţe critici sociale, văduvele sunt obligate să preia modelul de violenţă şi cinism al lumii bărbaţilor. Sau, cum s-ar spune în tradiţia caragialescă, fiecare dintre ele este chemată să devină “bărbată”.

Suspense-ul filmului e întreţinut şi de portretizarea unor personaje dinamice, transformate de dificultăţile prin care trec, susţinute actoriceşte de o distribuţie atent selectată. Prim-planul este dominat de Viola Davis, care imprimă personajului său atât tărie de caracter, dar şi afectivitatea rănită a soţiei amăgite. Ea o interpretează pe Veronica, văduva de culoare a unui gangster alb, Harry Rawlings (interpretat de Liam Neeson). În prima parte a filmului, locuind într-un turn de fildeş – reprezentat de un penthouse modern şi şic -, îmbrăcată permanent impecabil, pare să trăiască o viaţă perfectă, bucurându-se din plin de iubirea soţului ei. Ea va reuşi, însă, să se adapteze şi la noua sa viaţă, cea de după moartea soţului. După ce se va trezi dureros la realitate, aristocrata răsfăţată şi inocentă se va transforma într-o iron lady şi va prelua frâiele organizării unui jaf de proporţii.

Laureată a celebrei “triple coroane” (Oscar pentru cinematografie, Emmy în televiziune şi Tony în teatru), Davis reuşeşte să redea drama soţiei pe care o interpretează, văduvită de dragostea sa, cât şi, mai ales, metamorfoza sa ulterioară. Dacă în prima parte a filmului, Veronica este o femeie care îşi rememorează în permanenţă dragostea, pierdută în reverii consolatoare, încet, dar sigur, mişcările şi privirile ei devin ale unui cap mafiot care urmăreşte fără scrupule eficienţa jafului pe care îl coordonează.

foto: imdb.com

Performanţe similare reuşesc şi colegele sale de platou, dintre care se remarcă Elizabeth Debicki. Aceasta este la început o păpuşă blondă (Alice), imigrantă est-europeană, abuzată de soţ şi exploatată de o mamă fără scrupule. Alice exprimă dependenţa sa prin mişcări languroase adresate bărbaţilor, priviri supuse către propria mamă şi resemnarea cu care suportă bătăile administrate de fostul ei soţ. Performanţa ei, însă, începe atunci când se hotărăşte să acţioneze, iar Debicki îşi recalibrează rolul pentru a etala un gangster feminin încrezător în sine şi eficient, conştient de răul pe care poate să îl facă.

Camera mânuită de Sean Bobbitt (care a mai colaborat cu Steve McQueen şi pentru 12 Years a Slave, Hunger şi Shame) doreşte să reliefeze cât mai exact tenta socială şi politică pe care regizorul o imprimă acestei pelicule. De exemplu, după o adunare politică a candidatului la alegerile locale Jack Mulligan (jucat corect, dar deloc impresionant de Colin Farrell), camera îl urmăreşte pe acesta cum urcă, alături de asistenta sa, într-o maşină scumpă cu geamuri fumurii. Contrar aşteptărilor spectatorilor, deşi vom auzi dialogul care are loc întrei cei doi, camera rămâne afară, nu “doreşte” să filmeze scena din interiorul maşinii. Să semnifice, oare, această poziţionare a camerei dezicerea cineaştilor de principiile morale ale personajului? Să fie acest detaliu o critică a politicii cinice, realizată cu mijloacele specifice cinematografiei? Probabil.

Scena creează un ciudat sentiment de cutie neagră. Pe de o parte, microfonul intră în maşină şi ne transmite o parte din dedesubturile campaniei electorale, dar, pe de altă parte, camera nu îl urmează, aşadar nu putem fi martori oculari, direcţi, de încredere adică, în sensul clasic. Ajungem, astfel, într-o situaţie puţin schizofrenică, care reflectă situaţia de alienare a societăţii faţă de politică: chiar dacă frânturi ale discursului politic pot ajunge până la omul de rând, totuşi, mecanismele intime ale puterii, ale facerii şi desfacerii strategiilor politice îi rămân inaccesibile.

În paralel, putem vedea, reflectată în parbrizul limuzinei, întreaga stratificare socială a cartierului pe măsură ce vehiculul îl traversează dinspre partea săracă spre cea înstărită (unde locuieşte, aşa cum se întâmplă adesea, candidatul care caută voturile celor săraci).

Dacă aceste interpretări privind neîncrederea radicală a regizorului Steve McQueen faţă de politica americană pot părea extreme, ele sunt totuşi susţinute de declaraţiile sale. De pe poziţia sa de cetăţean britanic, acesta afirmă într-un interviu că: “fundaţia acestei ţări [Statele Unite, n.n] este genocidul şi sclavia, dar deasupra acestora există o realitate fantastică: oameni din toate colţurile lumii au venit aici”.

De altfel, această perspectivă a regizorului asupra bazelor sociale ale Statelor Unite determină şi alegerea personajelor principale exclusiv din rândul minorităţilor: două femei de culoare, o hispanică şi o imigrantă est-europeană. Steve McQueen afirmă că i s-a părut echitabil ca minorităţile etnice americane să fie prezente pe ecran, în prim plan, pentru a atenua preferinţa deja încetăţenită a producătorilor de film pentru distribuirea de actori albi în rolurile principale. În acest mod, spectatorii care aparţin acestor minorităţi vor putea să se identifice cu personaje asemenea lor, să simtă legătura pe care cinematograful este chemat să o aibă cu societatea reală.

În contrapondere, cum era de aşteptat, America tradiţională, celebra WASP (white anglo-saxon protestant) devine mediul antagonist. Din acest mediu se remarcă Robert Duvall, care reuşeşte să redea personajului său – un fost, dar încă influent, politician local -, atât prefăcătoria persoanei publice, conştientă de reflectoarele aţintite asupra sa, cât şi rasismul încrâncenat al unui bătrân înrăit în credinţa în mitul superiorităţii propriei rase şi culturi.

Lentila critică a lui Steve McQueen se focalizează şi asupra celebrei National Rifle Association, într-un exemplu fericit în care satira socială reuşeşte să obţină şi succes la public. Obligată să procure trei arme pentru complicele sale, Alice, fosta escortă de lux şi actualmente infractoare în devenire, se foloseşte de o adunare NRA. Aici încearcă să convingă o femeie, vajnică susţinătoare a NRA, să îi cumpere pistoalele pe numele acesteia, pretextând că are nevoie de ele pentru a se proteja faţă de soţ. Dar, de ce trei? Păi, foarte simplu: soţul este foarte violent, iar ea foarte fricoasă, aşa că are nevoie de câte un pistol pentru fiecare dintre cele trei camere ale apartamentului. Pentru o clipă, chiar şi îndârjita amazoană ezită. Totuşi, sloganul “arma este cel mai bun prieten al unei fete”, rostit cu o inocenţă înfiorătoare de fetiţa acesteia, o convinge pe mamă să cumpere armele, iar pe spectatori îi îndeamnă să mediteze asupra locului privilegiat pe care armele de foc îl au în cultura americană.

Aşadar, aceasta este trăsătura definitorie a peliculei lui Steve McQueen: sub aparenţele unui thriller cu o doză rezonabilă de adrenalină şi umor, deschide oportunităţi de interpretare generoase, mai ales în cheie politică. Construcţia pe două niveluri a filmului Widows îl recomandă, într-o primă fază, pentru o vizionare plăcută, iar apoi, pentru discutarea şi disecarea meritelor sale artistice şi a mizelor politice pe care le implică.

Rate this post