În căutarea sinelui – The Grey

Reading Time: 3 minutes

Ceea ce pare la inceput un simplu film de aventuri, devine cu timpul o călătorie către înțelegerea si acceptarea de sine.
Încă de la inceput suntem introduși in lumea dura, tristă și violenta a unei exploatări de petrol din Alaska.

Personajul principal, interpretat de Liam Neeson, ucide cu sânge rece (si la propriu, si la figurat) lupi din apropierea sondelor petroliere si duce o viață dominată de depresia pierderii persoanei iubite.
Incepem deja să fim intrigați de flash-back-urile cu soția sa: înțelegem că a trăit o mare dragoste, dar nu aflăm cum a pierdut-o.

Știm doar că experiența l-a marcat profund si că, cel putin o data, s-a gândit să își pună capăt zilelor cu aceeași pușcă cu luneta cu care își câștiga traiul.
Împreună cu filmul care nu catadicsește sa ne explice mai mult, mergem mai departe si însoțim un Liam Neeson morocănos intr-un avion plin de petroliști zgomotoși si vulgari.
De-abia atunci când zborul lin începe sa fie grav afectat de zguduituri, întrezărim un posibil scenariu: naufragiu aerian, o poveste despre supraviețuire în mijlocul ghețurilor iar, la final, o lecție despre importanța voinței si a depășirii de sine.
Asadar, intuitia initiala se adevereste si avionul prabuseste, intr-adevar, in mijlocul pustietăților albe. Imediat după amenințarea frigului intra in scena o haita de lupi, care se dovedeste un adversar mult mai redutabil.
„The Grey” livrează, fără îndoială, tot tacâmul de suspense si de peisaje arctice aferente, dar…
Exista insa aici un miez de arta cinematografica care depășește rețeta naufragiu-supraviețuire-izbândă. Un exemplu îndeajuns de antrenant pentru a demonstra cum filmarea poate transmite sens povestirii, poate avea un conținut semantic propriu, un element non-verbal esențial pentru desfășurarea povestirii.
Mai precis, pe măsură ce înfruntarea crește si pierderile de vieți de ambele părți se adună, se schimba focalizarea imaginii. Dacă la inceputul filmului avem multe cadre fragmentate, jumătăți de chipuri sau chiar capete filmate din spate, pe măsură ce înaintăm în poveste si experimentăm limitele supraviețuirii alaturi de personaje, amintirile incep sa se clarifice, tăcerile îngândurate prind chip, iar muncitorii duri si vulgari ai Nordului petrolier devin părinți tandri si iubitori.
Înțelegem si personajul lui Neeson, Ottway, ce a avut parte de un tată dur, un „irlandez tipic”, violent si ros de băutură.
În mod atipic, surprinzător pentru un dur „mercenar al corporațiilor petroliere”, așa cum se autocaracterizează, Ottway primeste de la tatăl său o … poezie.
Cele patru versuri ale moștenirii sale (de fapt, trei, căci unul se repetă) îl vor defini pe viitorul vânător de lupi. Exact aceste versuri sunt cele care îl însoți in finalul apoteotic al filmului: după aventuri extreme, in care toți ceilalți supraviețuitori își pierd viața, Ottway ajunge, nici mai mult, nici mai putin, in bârlogul lupilor. Aici, va înfrunta, in lupta dreaptă, pe însuși lupul alpha al haitei, un fioros imens si gri.
Vorbeam despre modul de a filma: la inceput, bucăți de cadru greu de pus cap la cap, la final, cadre complete, inteligibile.

Înțelegem astfel drama simpla de la inceput: pierderea iubitei din cauza cancerului.

Doar că, intre timp, personajul s-a schimbat: pus in fata amenințării directe, acesta își amintește de poezia paterna: in lupta vieții, moartea si viața se revelează reciproc, ca doua fete ale aceleiași monede. Exact ca in poezia lui Coșbuc:

O luptă-i viaţa; deci te luptă/
Cu dragoste de ea, cu dor.

Revenind la film, cred ca nu va mai întreba nimeni cine a învins: omul sau lupul.

Pur si simplu morala este diferită: supraviețuirea nu înseamnă neapărat prelungirea duratei vieții, cât acceptarea, îmbrățișarea ei cu toată ființa, cu toate puterile avute la dispoziție.
Iar călătoria cinematografica până la acest deznodământ răsplătește, prin suspans, modul de filmare, peisaje si interpretarea buna a lui Liam Neeson, efortul vizionării.
Concluzia filmului poate fi exprimată prin metafora spațială care susține povestirea morală: vânătorul de la început, cel care ucidea lupi cu pușca cu lunetă, era departe de periculoasa sălbăticiune, dar si de esența propriei vieți.
La final, vânătorul devine el însuși vânat. Aici, tocmai în bârlogul lupilor, lipsit de arme, își va regăsi, în confruntarea mortală și directă cu fiara pădurii, paradoxal, dragostea de viață.

5 (100%) 1 vote

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *