Mitraliere, muzică și fotbal – Timbuktu (r. Abderrahmane Sissako, 2014)

Reading Time: 4 minutes

Ştiaţi că primul oraş din lume în care s-au acordat burse studenţilor merituoşi nu a fost nici Bologna, nici Parisul, ci Timbuktu? Aflat la confluenţa culturilor berberă (specifică popoarelor deşertului), nord-africană (Maghreb) şi cea din Africa sub-sahariană (aflându-se la mai puţin de 15 kilometri de râul Niger), acest oraş legendar reprezintă, prin istoria sa arhitecturală și vie, un creuzet extraordinar de influențe reciproce.

Având ca decor această istorie impresionantă, doar sugerată în film (căci, din motive de securitate, filmările au fost realizate în Oulata, fratele mai vechi al orașului Timbuktu), prin intermediul unor aluzii adesea obscure spectatorului mediu european, regizorul și scenaristul  Abderrahmane Sissako din Mauretania vecină, desfăşoară trame narative aproape paralele, dar care ajung uneori să se interesecteze în moduri neaşteptate, însă extrem de emoționante.

Geniul creator al lui Sissako constă tocmai în revelarea modului în care relaţiile dintre personaje, izolate inițial în propria cultură și propria limbă, ajung, spre final, să fie unite de aceeași opresiune exterioară.

Lumea lui Kidane

Kidane (Ibrahim Ahmed) trăiește simplu în deșert, casa sa de generații, în tradiţie berberă. Împreună cu soția și fetița cântă adesea sub cerul clar al deșertului, ca și cum interdicția muzicii care este în vigoare în orașul aflat în apropiere nu ar fi fost niciodată dată.

Toulou Kiki, Ibrahim Ahmed, and Layla Walet Mohamed in Timbuktu (2014)
imdb.com

În faţa exodului vecinilor săi, provocat de preluarea puterii de către islamişti, acesta se încăpățânează să rămână pe loc, primejduindu-și atât familia, expusă abuzurilor noilor potentați, cât şi propria viață, expusă unei legislații aplicate rudimentar, dur şi fără discernământ.

Se remarcă decizia regizorală de a utiliza, pe lângă actorul principal profesionist, o distribuției este alcătuită din (semi-)amatori: interpreta soţiei, Satima (Toulou Kiki), este cântăreață de muzică berberă și locuiește la Paris, iar fiica Layla Walet Mohamed este o fetiță care a trecut printr-un lagăr de refugiați.

Lumea lui Kidane este limitată la propria sa familie. El nu are nici o conștiință politică națională şi cu atât mai puțin una religioasă. De altfel, religia oficială nu pare a fi pentru el decât o formă de resemnare existențială în fața morții, singura realitate importantă pentru acesta fiind cei foarte apropiați. Pentru a încadra drama familială sunt aduse în scenă diferite personaje fără legătură directă cu povestea centrală. Respectivele personaje proiectează societatea tradițională vest-africană, aflată sub asediul extremismului religios islamic.

Vrăjitoarea cea bună și jihadistul care luptă împotriva propriilor patimi

Dintre acestea, se detașează două personaje extrem de diferite, care sunt vârful de lance al rezistenței față de cotropitorul religios.

Prima dintre ele ar putea fi denumită ”nebuna satului” (Kettly Noël ), un amestec pitoresc de divă care şi-a pierdut minţile, de preoteasă voodoo şi de profet din Vechiul Testament. Prezentată ca exponent al culturii vestimentare sud-africane, în care culorile extrem de vii se asortează aşa cum numai sub soarele arzător al Africii poate scoate în relief ciocolatiul pielii, aceasta nu se teme să sfideze poliția islamistă. Într-o scenă antologică, cu o trenă regală târâtă prin praful deșertic, asezonată cu o atitudine mândră cu veleități regale, acesta sfidează, frontal, o mașină plină cu islamiști înarmați cu temutele mitraliere Kalașnikov, arma  care a secerat cele mai multe vieți din istorie.

Al doilea personaj, îmbrăcat de data aceasta în alb, este liderul religios al comunității locale (Weli Cleib ). Acest patriarh al religiei islamice nu ezită să înfrunte zeloţii invadatori, pentru a-și apăra comunitatea şi valorile ei ancestrale, modul ei de organic de funcționare, în numele aceleiași religii care îi face pe cuceritori violenți şi obtuzi.

 

Jihadul – între comic și ipocrizie

Pe de altă parte, atrage atenția portretul empatic și ironic în același timp, pe care Sissako îl face islamiștilor. Aceștia sunt prezentați, în cheie ușor umoristică, cu propriile deficiențe și, mai ales ipocrizii. Astfel, pe de o parte interzic practica fotbalului, însă, pe la colțuri, discută înfocat despre reușitele echipelor de fotbal ale Franței, Braziliei sau Germaniei. Interzic fumatul, dar fumează după dune și apoi neagă cu înverșunare, chiar și în fața evidenței. Și, mai ales, impun femeilor mănuși sau acoperirea părului, dar tânjesc după ele atunci când nu pot să le ia, propriu-zis, cu japca.

Oraşul în care fotbalul se joacă fără minge – Timbuktu

Fotbalul, de altfel, este tema unei scene memorabile: un grup de tineri, împreună cu antrenorii lor, sunt angajați într-un meci de fotbal palpitant, încălcând strictele precepte ale legii islamice. Fețele jucătorilor sunt încordate și transpirate, ochii sunt fixați asupra jocului, iar praful se ridică sub picioarele parcă înaripate ale fotbaliștilor improvizați. Deodată, se apropie mașina plină cu jihadiști înarmați până în dinți, pregătiți să impună legea și să pedepsească vinovații. Constată însă, spre stupoarea lor și amarul umor al spectatorilor, că fantasticul meci de fotbal se desfășura fără… minge. Din păcate, absurdul situației este comic doar pentru o clipă, pentru că realizăm imediat drama politică a unei societăți obligate să trăiască în aceste condiții.

Timbuktu este, în primul rând, un film foarte emoționant despre familie și drama pierderii ei. Pe de altă parte, și poate chiar mai important, el juxtapune scene de viață în care fanatismul religios reprezintă un eșec uman, opus atât moralei universale, cât și fiorului și artei mistice.

Rate this post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *