Instrucţie spirituală şi asceză cazonă la feminin – Ucenicia

Reading Time: 6 minutes

În Vechiul Testament, profetul Ezechiel relatează o viziune înspăimântătoare pentru soarta israeiliţilor, care tocmai suferiseră o grea înfrângere şi fuseseră exilaţi în masă în Babilonia. Profeţia se referă la descrierea plastică a modului cum slava şi puterea lui Dumnezeu părăsesc templul sfânt din Ierusalim (rămas acum pustiu ca urmare a războiului) şi ia calea exilului, împreună cu poporul ales.

Atunci heruvimii şi-au întins aripile şi roţile erau lângă ei, iar slava Dumnezeului lui Israel, sus, deasupra lor. Apoi slava Domnului s-a ridicat din mijlocul cetăţii şi a stat deasupra muntelui, care se află spre răsărit de cetate. (Cartea profetului Ezechiel, capitolul 23, versetul 11)

Imaginea este extrem de importantă în înţelegerea iudaismului şi a religiei în general: Dumnezeu nu rezidă într-un anumit loc, el urmează inimile celor care care îl caută, care cred în El şi care îl mărturisesc prin faptele lor. Atât în locurile consacrate de tradiţie, dar mai ales toate acele locuri şi circumstanţe unde istoria îi poate exila.

Cred că această imagine descrie bine tema filmului, sau, mai bine spus, întrebările tematice pe care acesta le ridică.

Însă să intrăm puţin în naraţiune. Crescută de o mamă singură şi instabilă emoţional (Julianne Nicholson) ,fără o educaţie religioasă din familie, tânăra Cathleen (interpretată exact de Margaret Qualley, fiica celebrei Andie McDowell) este atrasă de catolicism şi hotărăşte să se dedice în totalitate lui Dumnezeu, să devină „mireasă a lui Hristos”.

Jocul actoricesc al acestora este extrem de bine contrastat: promiscuităţii şi mobilităţii emoţionale ale personajului lui Nicholson îi corespund seriozitatea personajului lui Qualley, constanţa acesteia de a căuta un „mir” care, deşi invizibil, să poate fi câştigat pe vecie.

Margaret Qualley domină pelicula prin determinarea pe care reuşeşte să o imprime personajului său. Actriţa reuşeşte să preia forţa tinereţii, dar şi pulsiunile erotice caracteristice, şi să construiască cu ele un personaj introvertit, dar puternic, care îşi exprimă alegerile prin apropieri fizice şi prin hotărâri absolute.

Ajunsă într-o mânăstire rigoristă, este supusă unei serii de încercări care au făcut un critic de film să compare duritatea noviciatului monastic prezentat în film cu „Full Metal Jacket” în varianta feminină.

Această pregătire ne confruntă cu un catolicism înţeles în duritatea sa aspră, medievală. În accepţiunea sa, măicuţele trebuie să manifeste o duritate extremă atât faţă de sine, cât şi faţă de ceilalţi.

Maica-stareţă este ea însăşi o figură de o autoritate extremă. Jucată extrem de convingător de Mellisa Leo, nu ne putem da seama dacă pur şi simplu este obsedată de funcţia îndeplinită, de responsabilitatea pe care o are faţă de celalalte maici sau de puterea cvasi-absolută pe care o exercită, formal şi informal, asupra acestora.

Pentru spectatorul român, maica-stareţă are ceva din dedicarea şi machiavelismul părintelui Ivan din „Un pas în urma serafimilor”: aceeaşi incoruptibilă şi neobosită obsesie pentru formarea imposibilă unor caractere îngereşti din copii şi adolescenţi (doar) în carne şi oase.

Încercările la care sunt supuse viitoarele măicuţe depăşesc adesea puterea lor de rezistenţă psihică şi fizică. Unele abandonează, multe sunt refuzate chiar de către stareţă. Regizoarea şi scenarista Maggie Betts, aflată la primul ei lung-metraj, reuşeşte să surprindă un echilibru aparent imposibil între adolescenţa reală a novicelor şi standardul ideal la care acestea se chinuiesc să se înalţe. Vedem teroarea externă, dar şi internă în care acestea trăiesc, de la frica obsesivă de păcat până la teama de represalii pentru neascultare.

Într-un detaliu înduioşător, câteva novice sunt în afara mănăstirii, pe un tăpşan (spaţiul natural în care se desfăşoară scena cadrează cu deschiderea inimilor şi cu re-asumarea naturaleţii adolescentine) şi încep să mărturisească motivele pentru care au ales să părăsească lumea.

Motivele sunt deopotrivă vechi (sărăcia produsă de politica naşterilor, lipsa perspectivelor etc.) şi noi: una dintre fete mărturiseşte că a fost impresionată de filmul lui Audrey Hepburn în The Nun.

Scena înduioşează prin francheţea şi simplitatea motivaţiilor adolescentine, portretizate în contrast cu standardele rigoriste (filmate în spaţiile închise, apăsătoare, ale mănăstirii şi capelei) la care acestea erau supuse.

Curtea mânăstirii, în care se petrece cea mai mare parte a acţiunii, este un spaţiu claustrant atât prin dimensiunile sale relativ reduse, prin izolarea pe care o impune faţă de lumea din afară, cât mai ales prin atmosfera apăsătoare, plină de reguli, care se instituie.

La un moment dat, avem impresia că suntem martorii unei călătorii în timp. Ne aşteptăm ca pe poarta mănăstirii să intre cine ştie ce personaje îmbrăcate ca în Evul Mediu. Cosumele negre definesc o ieşire din timp care trimite la statutul monastic: monahul sau monahia nu doresc să trăiască în timpul actual, pe care îl refuză, ci într-un timp ideal, acela al marii tradiţii sihastre a creştinătăţii.

Însă timpul nici aici nu mai are răbdare cu oamenii. Acţiunea se petrece în 1965, anul în care se încheie Conciliul Ecumenic Vatican II. Acest eveniment hotărâtor din viaţa Bisericii Catolice va bulversa vieţile a mii de călugăriţe şi credincioşi prin reformele cultice şi organizatorice pe care le va institui.

Cel mai important vârtej pe care îl va provoca va fi redefinirea statutului personalului monahal. După ce de-a lungul a sute de ani s-au pus pe un piedestal care le separa de ceilalalţi creştini pentru a le apropia de Hristos, călugăriţele se trezesc nu doar dărâmate de pe acest socul chiar de către instituţia căreia s-au consacrat (Biserica), dar îşi dau seama că multe dintre ele nu au unde să se mai ducă, nu mai au loc să revină în lumea laică.

În tot acest haos valoric, stareţa joacă partitura unui titan care încearcă să susţină de una singură, precum Atlas în vechime, o impresionantă structură care stă să se prăbuşească. Melissa Leo, într-o cutremurătoare afirmare a voinţei de putere şi a dedicaţiei faţă de Hristos, afirmă, la picioarele crucii, că nu va părăsi jurământul făcut odinioară. Că va rămâne mireasa sa indiferent de hotărârile vremelnice şi înşelătoare ale bisericii. Scena acestei declaraţii de fidelitate, filmată la nivelul postamentului crucii, atrage spectatorul în agonia personajului. Zvârcolirile şerpeşti, aproape demonice, dar mai ales privirea fixă pe alocuri, însoţită de o mimică de piatră, indică o construcţie actoricească de primă mână a acestei veterane a marelui ecran.

Melissa Leo reuşeşte să pună în acest rol determinarea de secole a liderilor bisericeşti, animaţi în egală măsură de dragostea de Hristos şi de dragostea de putere. Apartenenţa sa la un ordin superior, al credincioşilor aleşi, pare să producă durere. Modul în care mâna sa relevă biciul pe care aceasta îl recomandă, oarecum în secret, tinerelor novice, pare să fie un instrument bine cunoscut acesteia.

Prim-planul mânii încreţite de vremuri, dar ramasă fermă şi care, în acelaşi timp, prezintă aproape cu tandreţe acest instrument de tortură, devine un puternic comentariu cinematografic asupra ascezei medievale şi a lipsei sale de relevanţă sale în ziua de azi.

Rutina formatoare a ascezei, care pare încremenită în timp, este ruptă de aggiornamento-ul, de „aducerea la zi” pe care mai-marii Bisericii Catolice o hotărăsc departe de mănăstire, la Vatican.

Denis O’Hare compune rolul minor, dar pivotal al arhiepiscopului, heraldul dar şi executorul acestei înnoiri. O’Hare reuşeşte să îi confere înaltului prelat un aer care vine din lumea finanţelor, a corporaţiilor. Doar acolo se vorbeşte la fel de detaşat de hotărâri ale boardului director care trebuie să fie implementate fără crâcnire, în baza puterii deţinute şi exercitate de sus în jos. Tot astfel, costurile umane ale unei decizii strategice care schimbă radical destine nu înduioşează deloc, „deoarece ele au fost deja luate în calcul”.

Efectele schimbării de strategie a Bisericii sunt dramatice. Destinele măicuţelor se schimbă radical odată ce alegerile existenţiale le sunt aruncate în faţă direct şi neaşteptat.

De la revoltă la recluziune, de la resemnare la reinterpretare, tradiţia monastică catolică a fost zguduită de hotărârile Sinodului Vatican II. În acelaşi timp, această criză cheamă la re-grupări, re-adunări a unei asceze cu o vechime de aproape două milenii, care se încăpăţânează să supravieţuiască în paradisul consumerist actual.

Alegerile pe care acestea le fac sunt, însă, tot atâtea răspunsuri posibile la asumarea tradiţiilor creştinismului în modernitate date de personajele filmului, cărora le corespund tot atâtea întrebări adresate spectatorului privind viitorul Bisericii Catolice.

Iar „slava lui Dumnezeu”, cu care am început prezentul articol, pare să meargă alături de cei care caută în continuare prezenţe aflate dincolo de lumea vizibilă.

 

 

 

Rate this post

2 comentarii la „Instrucţie spirituală şi asceză cazonă la feminin – Ucenicia”

  1. Maica stareta e, intr-adevar, o figura remarcabila, ale carei posibile motivatii psihologice le-ai scos in evidenta, dar cred ca actiunile, faptele ei manifestate in exterior (dincolo de motivatiile interne) au un caracter ‘necesar’, in institutiile de acest tip (ca si cele militare, de altfel), astfel de tipologii care stiu sa-si manifeste autoritatea sunt absolut necesare, atat pe plan imediat organizatoric, ba chiar si spiritual, din ‘ciocnirea’ cu asemenea persoane, novicii pot deveni in viitor oameni ‘caliti’ ptr genul asta de viata

    1. Da, necesitatea autorității în structuri „totalitare” cum au fost numite de sociologul Goffman, este clară. Paradoxul ar trebui să fie că, prin ascultare, maicile să ajungă la libertatea în Hristos. Ajung cu adevărat, însă? Concluzia filmului e destul de tristă…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *