O afacere de familie (deloc tradițională) – (r. Hirokazu Koreeda, 2018)

Reading Time: 6 minutes

Undeva, într-un oraş aglomerat şi înghețat al Japoniei, un tată şi fiul său găsesc o fetiță tremurând de frig.

Mama sa nu este lângă ea să o încălzească, aşa că îi vor da ei o nouă casă, o vor introduce în familia lor.

În felul acesta, micuța va trăi fericită în căminul adoptiv, alături de o familie care să o iubească şi să o ocrotească cu adevărat.

Garsoniera cu șase persoane

Noua familie este, însă, departe de a fi perfectă. În primul rând, sărăcia în care locuieşte este descurajantă. Cei cinci membri ai familiei împart un spaţiu extrem de sărăcios, practic, o singură cameră. Fiecare colțișor este ocupat de un alt membru al familiei.

Lipsa de intimitate aduce cu ea, însă, o anumită căldură sufletească. Apropierea fizică creează, vrând nevrând, și apropiere sufletească. Iar exact această tandrețe intra-familială constituie accentul principal al peliculei lui Hirokazu Koreeda, cineast japonez pentru care tema familiei reprezintă tema centrală a creației sale, alte filme ale sale (unele considerate foarte valoroase) având titluri precum ”Sora noastră cea mică” sau ”Așa tată, așa fiu”.

Dezordinea caldă care domnește în casa, spaţiile strâmte, aglomerate și destul de insalubre ale camerei în care locuiesc claie peste grămadă cei cinci (la care se adaugă noua fetiță, Yuri) contrastează puternic cu spaţiile goale, înghețate şi largi, iluminate în tonuri reci ale orașului. De multe ori, dealtfel, orașul pare foarte puțin locuit: un mesaj subtil privind înstrăinarea care poate fi resimțită într-un megalopolis în absența unui cămin în adevăratul sens al cuvântului.

Kirin Kiki, Lily Franky, Sakura Andô, Mayu Matsuoka, and Mehdi Taleghani in Manbiki kazoku (2018)

Spațiul în care se desfășoară filmul este extrem de comprimat, ceea ce face ca relaţiile dintre personaje, de cele mai multe ori prezente în unica încăpere a casei, să aibă un caracter tangibil. Practic, nimeni nu poate să facă nici cea mai mică mișcare fără să atingă pe celălalt, o parabolă extrem de concentrată a consecințelor pe care faptele celor apropiați le au asupra celorlalți membri ai familiei.

În același timp, există atingeri extrem de frumoase, care dau o materialitate aparte: în timp ce se îmbăia, soţia descoperă o arsură pe mâna micuței. La rândul ei, îi arată acesteia semnul unui accident de muncă, iar atingerile dintre cele două creează o legătură caldă (însoțită, cum spuneam, şi de aburul căzii), care vindecă reuşeşte să vindece traumele psihologice pe care micuța sigur le are.

Paradoxal, spațiul personal există, chiar dacă limitat la maxim. Nimeni nu este revoltat de înghesuiala în care își duc viața, ba, din contră, par nu doar că s-au resemnat, ci că chiar se bucură de aceste condiții.

De exemplu, frățiorul mai mare, beneficiază de propriul său dulăpior, care însă, datorită personalității proprii și, mai ales, modului de filmare, devine o cameră în toată regula în care acesta se retrage. Adesea, Yuri vine și ea în spațiul acestuia pentru a fi martora magiei unei bile colorate din sticlă care, colorată de o lanternă, revelează micuților nici mai mult, nici mai puțin decât … cerul.

Arta cinematografică a spațiilor zgârcite

Deoarece precaritatea spațiului locuibil este una dintre temele esențiale ale filmului, atrage atenția modul în care aceasta a fost redată cinematografic.

În primul rând, un cadraj atent, precis, reușește să ne mențină permanent conștienți față de limitele spațiale (în majoritatea cadrelor este prezentă o margine de ușă, de masă, piciorul sau trunchiul unui alt personaj etc.)

Cel mai important însă, senzația de proximitate extremă, ca să nu spun de promiscuitate, este dată de coloana sonoră, marcată de zgomotele mâncatului, extrem de puternic redate. Sorbitul, suflatul în mâncare, clocotitul reprezintă un univers auditiv care, în absența mirosului, imposibil (încă) de redat în film, reușesc performanța unei a treia dimensiuni, permițând spectatorului să experimenteze sinestezic senzația de îngrămădire familială.

De altfel, mâncatul este una dintre activitățile predilecte ale personajelor, o trimitere cât se poate de clară la ceea ce ar trebui să reprezinte familia: o instituție de hrănire, atât fizică, cât și spirituală.

Muzica propriu-zisă este folosită cu parcimonie. Ea este non-diegetică (adăugat ulterior, fără sursă din lumea filmului)  și, extrem de important, apare întotdeauna în afara casei, pentru a marca subiectivitatea unor momente de grație, cum este atunci când cei doi hotărăsc să o păstreze pe fetiță și să înfrunte consecințele legale, sau atunci când copiii hălăduiesc pe marginea lacului.

Culmea coloanei sonore a filmului (și, de fapt, una dintre multele scene de grație a filmului) este redarea unui foc de artificii fără să vedem… artificiile. La un moment dat, se aud pocniturile acesteia și toată familia iese în fața casei pentru a le vedea. Nu reușesc însă, vederea fiindu-le blocată de spațiul stâmt (iarăși, un simbol al lipsei de acces la spectacole teoretic gratuite ale vieții urbane).

În acel moment, tatăl îi consolează, spunând că doar auzul este suficient pentru a se bucura de moment, și începe să descrie, foarte plastic, ca și cum le-ar avea în fața ochilor, diversele forme ale acestora: ”bujorul”, ”salcia” etc. Liniștea care se lasă pentru a asculta frumoasele forme ale pocniturilor artificiilor transfigurează scena și pătrunde adânc în mintea spectatorului, căruia cred că îi va influența ireversibil și percepția.

Vă asigur că, dacă vedeți filmul, la următorul spectacol de artificii veți fi și d-voastră conștienți  de zgomotul artificiilor, nu doar de frumusețea lor vizuală.

Critica familiei burgheze

Filmul lui Koreeda atacă frontal categoriile burgheze, luate de-a gata, ale binelui şi răului. Personajele sale pun sub semnul întrebării conceptul de familie tradiţională, bazată pe legături de sânge confirmate social, pentru a-i substitui legături de familie cu mult mai puternice, chiar dacă sublimate şi aflate la marginea societății.

Însuşi titlul parodiază micul univers al familiei idilice, care ar putea deţine o la fel de idealizată afacere. ”Hoţii de magazine” dinamitează, așadar, fundațiile legale ale familiei, reprezentând în același timp o ironie şi o critică.

Ironia rezultă din ridicarea micii hoții la rangul de valoare familială. ”Tatăl” Osamu Shibata (Lily Franky) transmite fiului său adoptiv meșteșugul furtișagului din magazine precum o tradiție ancestrală care merită prezervată.

Mesajul social este îmbinat în mod perfect cu relaţiile de familie. Una dintre reuşitele regizorale ale lui Koreeda este tocmai să nu facă strict o critică socială, o exprimare a frustrărilor unor oameni aflaţi oricum la marginea societăţii, pe care viaţa îi aduce, nemiloasă, chiar pe marginea prăpastiei. Importantă este tocmai lumina empatică, tocmai umanitatea pe care aceştia o scot la iveală, nu neapărat „în ciuda” sărăciei, nu creează un fel de eroi care să transforme, necredibil, condiţiile sociale grele în prilejuri de înălţare, ci dimpotrivă, aceştia se plasează ”lângă” sărăcie.

Personajele filmului sunt conturate cu tușe adânci, actorii reușind nu doar să dea credibilitate acestora, ci mai ales o emoție adâncă, care reușește adesea să îl aducă pe spectator în garsoniera supra-aglomerată.

Ei nu se lasă influenţaţi radical de sărăcia economică, arătând cumva, în mod revoluţionar, aş zice, că bogăţia sufletească nu este influenţată în mod direct, nici în bine, nici în rău, de stabilitatea slujbei sau de condiţiile generoase de locuit.

Este un spirit de libertate care transpare, o libertate a iubirii, a dragostei faţă de celălalt şi, mai ales, a nevoii de căldura umană pe care acesta o oferă necondiţionat.

Tonul filmului lui Koreda pare să fie luat cumva din universul dickensian al lui Victor Hugo, în care frigul, răutatea umană şi duritatea relațiilor sociale smulg spectatorului lacrimi. În acelaşi timp, îi dau acestuia prilejuri să re-gândească binele şi răul nu în categorii morale şi legale, ci în gesturi, atingeri şi cuvinte tandre.

Din păcate, în acest film, adevărul nu eliberează

Ca și în alte filme (ex. Despre trup și suflet), ancheta organelor statelor relevă realități ascunse. Spectatorul, care în cea mai mare parte a peliculei, beneficiază de o cunoaștere limitată, capătă, în sfârșit, o cunoaștere mult lărgită datorită unor revelații neașteptate.

Acestea dau sarea și piperul filmului din punct de vedere narativ și, pe de altă parte, ne oferă, iar și iar, cu fiecare astfel de film vizionat, ocazii să conștientizăm limitele propriilor posibilitățile de cunoaștere. Iar această revelație, repetată adesea, este cu atât mai interesantă în cinematografie, unde iluzia realului este cea mai puternică dintre arte.

Galbenă gutuie, dulce-amăruie

Filmul lui Koreeda lasă spectatorului gustul astringent al unei gutui uscate undeva în chilerul bunicii. Atât fructul, cât și filmul vorbește despre modestie, chiar despre sărăcie. Pe de altă parte, ambele transmit idila familiei fericite, închegate în dragoste și înțelegere, trăită și văzută prin ochii copilului care dorește să fie iubit și ținut în brațe.

Regia Hirokazu Kore-eda
Producători
  • Matsuzaki Kaoru
  • Yose Akihiko
  • Taguchi Hijiri
Scenariul Hirokazu Kore-eda
Distribuție
Muzica Haruomi Hosono
Cinematografie Kondo Ryuto

 

5 (100%) 2 votes

Un comentariu la „O afacere de familie (deloc tradițională) – (r. Hirokazu Koreeda, 2018)”

  1. Film f.bun. Pe langa Dickens si Hugo, as mai adauga inca un nume de sec.19-Dostoievski. Nu e vorba de universul dostoievskian al celor ‘umiliti si obiditi’, ci ceea ce scriitorul rus a conceptualizat in ‘jurnal de scriitor’ si a stilizat in ‘fratii karamazov’ ca fiind ‘familiile intamplatoare’. La el era vorba de familii de sange, cu parinti biologici, al caror stil de viata arunca destinul urmasilor in haos. In film, cand lucrurile se complica, ‘tatal'(cazier bogat-crima, furt, profanare de cadavre?) nu ezita sa’l paraseasca pe Shota, iar asta anuleaza sau cel putin pune in alta lumina veridicitatea caldurii sufletesti sau tandretei degajate pana atunci de caminul lor. Copilul va refuza aceasta lume, mi se pare semnificativ ca ‘lasandu-se prins’ provoaca seismul lumii lor. In final, Yuri e tot pe balconul inghetat, ptr mine familia ei naturala si cea temporar ‘adoptiva’ sunt 2 fete ale aceluiasi demon.
    In rezonanta culinara, as adauga si un fruct- smochina, in traditia crestina fructul pe care l-a mancat adam, gust dulce doar la inceput, amar spre final, ca si pacatul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *