Provocarea memoriei naționale- ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (Radu Jude, 2018)

Reading Time: 7 minutes

Un posibil rezumat

Mariana Marin (Ioana Iacob), regizoare de teatru non-conformistă şi militantă, primește un grant de la Primăria Bucureştiului pentru un proiect ”legat de cel de-al Doilea Război Mondial.”

În ciuda finanțării din bani publici, care aduce după sine tot felul de obiecții privind ”oportunitatea” demersului recuperator, regizoarea insistă să îşi pună în scenă propriile obsesii despre crimele Armatei Române la Odessa (recunoscute oficial de către statul român în repetate rânduri, dar neasumate public şi necunoscute de către cei mai mulţi români).

Speriat de posibilele repercusiuni politice sau sociale pe care le-ar putea avea asupra publicului devoalarea unor adevăruri istorice neconfortabile, responsabilul cultural al Primăriei încearcă să împiedice/cenzureze/modifice desfășurarea spectacolului.

Brava regizoare, idealistă şi feroce, luptă însă împotriva oricărei presiuni, oricărui şantaj, pentru a-şi impune viziunea artistică şi, mai ales, istorico-politică.

Deoarece nu vreau să devoalez finalul poveştii, vă invit să o faceţi voi.

Dacă sunteţi mai optimişti și aveţi încredere în puterea artei/istoriei/ştiinţei de a schimba conştiinţe, atunci imaginaţi-vă un final triumfalist –

spectacolul aduce în faţa publicului românesc adevăruri îngropate de istorie, ceea ce va declanşa o mişcare critică de reconsiderare a istoriei recente.

Va contribui, adică, la formarea unei societăţi deschise, stabile, sănătoase, încrezătoare în propriul viitor tocmai pentru că a avut curajul să îşi privească în ochi trecutul.

Aşa cum a procedat Germania cu nazismul.

Dacă, dimpotrivă, sunteţi pesimişti, puteți presupune că cenzura post-comunistă va funcţiona şi de această dată.

Artistul nu îşi va putea îndeplini misiunea, societatea nu va fi edificată în privinţa responsabilităţii faţă de propria istorie. Românii vor rămâne, în continuare, prizonierii propriei viziuni idealizate despre sine.

Iar minciuna, bine cuibărită în discursul identitar edulcorat, va deveni baza viitoarelor manipulări de masă, la fel de periculoase pentru dezvoltarea naţiunii ca şi crimele trecutului.

Alex Bogdan reprezintă înalții ofițeri români responsabili de uciderea, inclusiv prin incendiere, a evreilor la Odessa.

Şi mizele artistice şi intelectuale ale filmului

Sau cel puţin aşa ar putea fi descrisă acţiunea dacă Radu Jude ar fi adoptat un demers artistic ”iluzionist”, în care regizorul creează propriul univers, în mirajul căruia spectatorul trebuie să intre şi să uite că a intrat.

Radu Jude preferă însă, să avertizeze spectatorul că se află în faţa unui artefact artistic.

Lumea derulată pe ecran nu este un vis; din contră, elemente importante reamintesc spectatorului priveşte un construct artistic, realizat după o serie de convenţii sociale.

În majoritatea filmelor, spaţiul cinematografic induce o iluzie, asemănătoare visului. Pentru a-l scoate din această capcană, Radu Jude preferă să indice clar ”joaca” filmului, caracterul său artificial.

Miza esenţială a acestei estetici constă în a-l invita pe spectator să pună sub semnul întrebării şi alte convenţii de care el, spectatorul, poate că nu este conştient.

Printr-un film aplecat asupra propriilor instrumente (actriţa principală, se prezintă cu numele real, anunţând, chiar în film, că va juca un rol care nu o reprezintă în totalitate), Jude incită spiritul critic al spectatorilor săi.

Astfel, nu ni se prezintă direct un adevăr istoric care ar trebui să înlocuiască/să completeze cunoştinţele noastre istorice.

Filmul lui Radu Jude nu este o lecţie de istorie, ci o operă de ficţiune care vrea să incite.

Pentru a indica tocmai distanţa care ne separă de adevărul istoric, Jude se foloseşte de ”înrămarea” informaţiilor istorice. Astfel, o actriţă ne anunţă că va juca rolul unei regizoare care va pune în scenă o reconstituire liberă (în care fidelitatea nu este urmărită cu orice preţ) despre un eveniment istoric.

Puteți citi un eseu edificator despre estetica inspirată de Jean-Luc Goddard aici.

Cinema de autor marca Radu Jude

De la Aferim! în care adevărul crunt al sclaviei romilor este cernut printr-o serie întreagă de referinţe culturale, la Ţara Moartă, un documentar care prezintă anti-semitismul românesc interbelic (de fapt, un fel de referinţă a actualei producţii, despre care chiar Jude afirmă că l-a realizat în cursul documentării pentru Barbarii), Jude îşi propune să creeze o artă cinematografică care incită spectatorul la a se întreba, la a părăsi zona confortabilă a bunei păreri despre sine pentru a se documenta despre propria istorie şi, mai ales, pentru a o judeca din punct de vedere etic.

O altă caracteristică a cinema-ului de autor marca Radu Jude este ”modestia” sa în faţa istoriei care face obiectul obsesiilor sale.

Cum spuneam, el nu doreşte să dea o lecţie de istorie în mod profesoral, să impună o relaţie asimetrică între cunoaşterea cineastului şi spectator şi cu atât mai puţin să ”ilustreze”, să readucă la viaţă o epocă istorică.

Radu Jude mizează pe sursele primare (colecţii de documente, fie ele fotografii, filmări de arhivă sau chiar proverbe ori pravile) pentru ca acestea să spună povestea în locul său.

Iar a treia caracteristică este distanţa pe care o ia chiar faţă de sursele istorice folosite.

De cele mai multe ori, acestea sunt citate literare sau vizuale, care sunt puţin sau deloc contextualizate sau interpretate.

Este echivalentul cinematografic al vechii zicale: cel mai de greu de crezut este însuşi adevărul. Prezentarea frustă te loveşte uneori aproape fizic pentru că nu poţi să mai dai vina pe nimeni.

Nu poţi fugi de realitatea dovezii istorice, precum fotografia cu evrei spânzuraţi, care stă, acuzatoare şi inconturnabilă, pe ecran timp de minute bune.

Nu poţi nega ordinul de exterminare al evreilor, prezentat cu tot cu număr de înregistrare din arhivele statului român.

Fugind de la faţa locului, părăsind medierea între dovada istorică şi spectator, regizorul nu mai poate fi acuzat de ”răstălmăcire”, ”exagerare” sau ”scoatere din context”.

Merită precizat că atât Aferim! cât şi Barbarii nu sunt filme documentare. Ele nu sunt filmate în fals stil documentar, dând atenţie construirii unei mizanscene (chiar destul de complexe, precum în Aferim!) şi sunt în stare să dea consistență, să îmbrace plauzibil, și chiar destul de acaparant, povestirea.

Mai mult, personajele ficţionale create, chiar dacă sunt mai degrabă proiectarea unor clase sau atitudini sociale, sunt totuşi destul de credibil conturate.

Putem să rezonăm cu călătoria în care aceste personaje sunt angajate cu căutarea sau luptele lor.

Oamenii…

Mariana (Cocoșul decapitat, Radu Gabrea, 2008) este portretizată ca o luptătoare progresistă pentru adevăr.

Viaţa îi este dedicată în totalitate aflării şi, mai ales, propagării adevărului istoric.

Duce o viaţă destul de singuratică, fără prea multe relaţii umane.

Chiar angajată în relaţii amoroase, acestea nu par superficiale.

Aproape că ai impresia că acestea reprezintă pentru personaj doar ceva între un exerciţiu fiziologic şi o predică.

Pentru Mariana, ţigară de după constă, adesea, în recitarea unui citat istoric despre genocid.

Intră adesea în conflict cu cei din jurul său, fie colaboratori, fie apropiaţi, atunci când aceştia prezintă diverse păreri negaţioniste.

Astfel de dialoguri reprezintă excelente prilejuri de punere în scenă a întregii game de strategii negaţioniste, de la ”circumstanţele istorice au impus-o” la ”alţii au comis masacre chiar mai mari”.

Din fericire pentru ea, ca şi pentru plăcerea noastră vizuală, costumaţia, asigurată de Iuliana Vâlcan, reprezintă întotdeauna o pată de culoare, adesea îndrăzneaţă, dar întotdeauna de un gust ireproşabil.

Este uşor de presupus că rolul acesteia este o proiecţie a însuşi regizorului Radu Jude. Barbarii se înscrie într-o întreagă serie de producţii în care Radu Jude pune în faţa conaţionalilor săi aspecte istorice mai puţin cunoscute şi cu siguranţă neacceptate.

Atrage atenţia personajul responsabilului cultural al Primăriei, dl Movilă, jucat de Alexandru Dabija, el însuşi regizor de teatru. 

Dabija reuşeşte să imprime personajului său atât onctuozitatea de vechi şi hârşit politician local, cât şi curiozitatea şi chiar dezamăgirile unui intelectual rafinat.

Movilă urăşte să joace rolul de cenzor, chiar dacă, atunci când se izbeşte de încăpăţânarea regizoarei, anunţă fără scrupule anularea spectacolului.

Mai mult, după o tensionată discuţie despre oportunitatea spectacolului, îi face avansuri Marianei ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Și locurile.

Sunt relevante şi locurile în care se desfăşoară acţiunea filmului.

Primul dintre ele este Muzeul Naţional de Istorie, loc privilegiat al memoriei.

Acesta este ironizat subtil, indicându-se distanţa faţă dispozitivul muzeistic respectiv, prin plimbarea cu trotineta pe care la un moment dat o face atât Mariana Marin, cât şi regizorul său secund.

Muzeul Militar Național, loc al memoriei. Sursă foto: cinemagia.ro

 

 

Al doilea spaţiu, mult mai încărcat, este actuala Piaţa Revoluţiei, fosta piaţă Carol I, respectiv colțul acesteia numit Piața George Enescu.

Loc privilegiat al României pre-comuniste, cadrat de Palatul Regal, Ateneul Român şi Biblioteca Central Universitară, reprezintă, in nuce, România idealizată masiv după căderea comunismului.

Simbol al României regale, pasionată de cultură și deschisă către Europa, Ateneul Român reprezintă decorul unei puneri sub semnul întrebării a istoriei cunoscute și acceptate. Foto: cinemagia.ro

Exact în acest spaţiu încărcat aproape cu sacralitate, are loc atât spectacolul propriu-zis, cât mai ales discuţii în contradictoriu, când iconoclaste, când prudente, despre modul în care ar trebui să ne raportăm la trecutul naţional.

Aşadar, filmul lui Jude trebuie privit cu ochii minţii larg deschişi.

Este un film care doreşte să trezească spectatorul, atât din iluzia istoriei naţionale romanţate, cât şi din atitudinea pasivă, somnambulă pe care ar putea-o avea în fotoliul cinematografului.

5 (100%) 1 vote

Un comentariu la „Provocarea memoriei naționale- ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (Radu Jude, 2018)”

  1. Citind acest articol mi-am adus aminte de o poveste legată de o predare de mandat în care cel care este” uns” îl laudă pe cel pe care îl înlocuiește și spune că atunci când a acceptat provocarea a avut în minte posibilitatea eșecului.
    În aceeași cheie nu pot să nu remarc stilul
    ludic ce oferă multiple răspunsuri la întrebări esențiale, dar se ferește de certitudini.
    Or, dacă nu am văzut filmul, nu pot să nu mă întreb care este miza acestui articol, dincolo de invitația la cinema.
    Poate că asemenea subiecte tabu plasate în febra România 100 ne oferă un început de răspuns pentru o anumită decență față de istoria noastră și la o acceptare și asumare a acesteia.
    Nu știu dacă am ghicit intenția autorului, dar trecutul nu poate fi ignorat, iar istoria nu oferă de multe ori explicații satisfăcătoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *