Spectacolul trebuie să continue – ”Bohemian Rhapsody” (2018)

Reading Time: 10 minutes

Bohemian Rhapsody este un exemplu de biopic construit pentru plăcerea publicului. El se folosește, în primul rând, de fantastica moștenire muzicală lasată de Freddie Mercury, fără îndoială, unul dintre numele importante ale culturii pop a secolului trecut, pentru a atrage fanii, mai tineri sau mai puțin tineri, în sălile de cinema.

Într-adevăr, exact în aceste condiții merită să fie văzută această peliculă, dar, mai ales, ascultată.

Pentru că Bohemian Rhapsody se adresează cu precădere urechilor. Coloana sa sonoră mixează vocea actorului principal cu cea a lui Freddie Mercury, creând astfel una dintre cele mai impresionante sonorități din ultimul timp. Dacă îmi permiteți o prognoză, cred că se va afla pe lista scurtă a nominalizaților la premiile Oscar pentru sound design.

Căci, nu-i așa, ”spectacolul trebuie să continue”, iar filmul de față nu este mai mult decât o prelungire bine mixată a legendarelor concerte Queen.

În același timp, din păcate, este un film cu evidente scăpări de construcție narativă, cu schematizări și chiar diferențe importante față de istoria reală (o parte fiind prezentate la finalul articolului) și care nu se ridică la nivelul mizelor unei biografii puternice a unei vedete de asemenea anvergură.

Aghiografie comercială, narațiune previzibilă

Filmul descrie un cerc complet care pornește și se întoarce în același punct astral al muzicii rock: extraordinarul concert al trupei Queen  din 1985 de pe stadionul Wembley. Concentrându-se pe acest moment de graţie,  narațiunea dă senzaţia de rutină, de final așteptat.

Chiar dacă filmul prezintă inclusiv începuturile extrem de modeste ale lui Freddie Mercury ca hamal la Aeroportul Heathrow, momentele prezentate nu sunt altceva decât serie de victorii artistice, impresionante încă, dar plictisitoare din punct de vedere al dezvoltării povestirii.

În pofida talentului imens al lui Freddie, ne întrebăm, legitim, dacă nu au existat şi respingeri ale creațiilor și interpretărilor sale? Oare întreaga sa carieră artistică a fost o viaţă uşoară, confortabilă? Oare toţi contemporanii săi, atât scena artistică, cât şi publicul larg, s-au născut doar pentru a-i adula pe membrii formaţiei Queen? Pe vremea sa nu exista concurenţă, critici, detractori?

Scenariul lui Anthony McCarten imprimă un ton aghiografic, care este, cu siguranță, potrivit pentru cei care sunt deja fani ai lui Freddie Mercury, dar care nu face dreptate unei personalități majore precum Freddie, și nu mulțumește nici pe iubitorii artei cinematografice înțeleasă ca explorare a umanității profunde. 

Un asemenea scenariu nu se potriveşte unui public matur, care caută să înţeleagă dificultăţile pe care un creator de asemenea anvergură le-a avut de surmontat, care doreşte să cunoască, cât de puţin, efervescența geniului  său artistic sau dilemele unui om împărţit între identitatea sa minoritară, pe de o parte, și conservatorismul unei societăţi renumite pentru tocmai pentru această calitate.

Cred că McCarten face, probabil intenționat, aceleași greșeli pe care le-a făcut și în Darkest Hour:realizează un portret unidimensional al unei personalități britanice covârșitoare doar pentru a atrage publicul, nu și pentru a-i revela luptele interioare care au condus la măreția personajului respectiv.

Joseph Mazzello, Rami Malek, and Ben Hardy in Bohemian Rhapsody (2018)
imdb.com

Înseși versurile lui Freddie confirmă ideea pe care încerc să o susțin aici – lupta sa pentru creație nu a fost niciodată ușoară, ci a cerut întotdeauna o depășire a propriilor limite, a propriului confort:

I’ve taken my bows
And my curtain calls.
You brought me fame and fortune, and everything that goes with it.
I thank you all.
But it’s been no bed of roses,
No pleasure cruise.
I consider it a challenge before the whole human race,
And I ain’t gonna lose.

În film, ai uneori senzația că toată munca creatoare se rezumă la căutarea unor efecte sonore cât mai aparte, o joacă non-conformistă cu instrumentele muzicale pentru căutarea unor sonorități cât mai atrăgătoare, dar în spatele cărora nu se află nici un sentiment, nici o viziune aparte, nici măcar o experiență de viață care să merite să fie transmisă şi celorlalți.

De exemplu, în prima lor înregistrare în studio, vedem cum toți patru se joacă frenetic cu instrumentele muzicale, ca şi cum ar fi niște copiii care nu ar şti să le utilizeze cum trebuie, dar cărora le place la nebunie să le chinuie.

Comparația cu Amadeus, extraordinarul film al lui Milos Forman din 1982, explicitează perfect aceste reproșuri. Ambele pelicule se concentrează asupra unei personalități creatoare, care au zguduit din temelii arta muzicală. Ambele personaje sunt marcate de figuri paterne cu rol de cenzor şi ajung în final să se distrugă din cauza unor angajamente amoroase neinspirate. Mai mult, din nefericire, ambele mor tinere, în plin elan creator.

Însă, asemănările se opresc aici.

Milos Forman depăşeşte epiderma personajului său pentru a exprima trăirile sale, frământările şi, mai ales, dificultatea actului creației. Amadeus îți lasă senzația unui om în carne şi oase, determinat de geniul său muzical și animat de o viziune artistică proprie.

În acest film, dimpotrivă, Freddie Mercury ne apare ca un copil răzgâiat, care se joacă în neștire cu propriile calități vocale nemaipomenite, care rămâne un virtuoz și un show-man, dar nu ca un creator, animat de o concepție muzicală proprie sau măcar de ambiţia de entertainment pe măsura istoriei moștenirii lăsate de Queen.

Mult mai important, Forman îl încadrează pe Wolfgang Amadeus într-o epocă anume, cu gusturile şi prejudecățile ei. Creatorul Wolfgang Amadeus Mozart este pus în relație cu personaje care reacționează critic la opera sa sau chiar negativ. Ni se prezintă, așadar, antagoniști reali, puternici, bine conturaţi, ceea ce creatorii filmului Bohemian Rhapsody evită să ne ofere pentru a păstra intactă bula fanilor Queen, ținta evidentă de public a peliculei.

Un detaliu, insignifiant, poate, pentru mulţi, dar grăitor: într-una din scene, Mozart lovește o bilă de biliard şi, fascinat de efect, transpune zgomotul brut al acesteia în sunetele armonioase, perfect controlate, specifice barocului.

La antipod, instigați de Freddie, membrii formației aruncă bile pe instrumentele muzicale, pentru a crea zgomote care să șocheze şi să atragă, în același timp, audiența.

Pentru iubitorii de muzică clasică, comparația dintre cele două scene poate fi una dintre cele mai bune exemplificări ale diferenței dintre zgomot şi sunet.

Dubla marginalitate a lui Freddie Mercury – etnică şi sexuală

Marginalitatea lui Freddie este prezentă în film, dar prezentată mai mult ca strategie comercială decât ca frământare existențială:

– Ce diferențiază Queen de toate celelalte formații care aspiră la glorie? La care Freddie răspunde:

Suntem patru neadaptați care nu se potrivesc unul cu celălalt. Noi cântăm pentru alții, la fel de inadaptați ca și noi. Ei sunt paria, cei aflați la coadă. Cu siguranță nici ei nu-și găsesc locul. Iar locul nostru este alături de ei.

După geniul artistic, a doua dimensiune a biografiei sale nedreptăţită de film o reprezintă dubla sa identitate minoritară: imigrant şi bisexual.

Prima dintre ele este exprimată marginal, ca şi cum societatea britanică de după al Doilea Război Mondial ar fi fost melting pot-ul american, în care originea exotică nu este decât un prilej de a învăța unul sau două cuvinte mai puțin cunoscute și eventual să mănânci feluri de mâncare care nu sunt servite de obicei în fast-food-uri.

Dacă putem trece cu ușurință peste aceasta, mult mai sensibilă este identitatea sexuală a lui Freddie. Producătorii filmului au ales să sugereze mult mai mult decât să arate, o decizie de marketing extrem de înțeleaptă, devreme ce filmul a fost clasificat pentru o audiență mai mare de 13 ani.

Partea pozitivă

Rami Malek crează un Freddie Mercury extrem de reușit. Este atât de credibil încât, după film, a trebuit să verific care dintre cei doi este cel real urmărind concertul LiveAid. Asemănările fizice, precum și mișcările scenice sau chiar inflexiunile vocii, sunt impresionante, încât ai senzația că Rami Malek s-a născut tocmai pentru acest rol. Iar șansele de Oscar cred că sunt reale…

Dacă în prima parte, părul lung parcă accentuează diferențele dintre actor și starul original, creând o versiune puţin vulnerabilă, mai fragilă a lui Freddie, în partea a doua, atunci când apare cu celebrul său look cu mustaţă, senzația de verosimilitate este incredibilă.

Al doilea element important este coloana sonoră extraordinară. Pentru redarea cântecelor, vocea lui Rami Malek a fost mixată cu cea a lui Freddie, efectul creat fiind cu totul remarcabil. Dealtfel, există voci care dau şanse pentru al doilea Oscar sunetiștilor peliculei.

Pentru a pătrunde cât mai bine în atmosfera filmului, cu riscul de a mă repeta, este necesar să-l urmărești,  într-un cinema dotat cu sonorizare performantă.

Există momente în care ceea ce se vede nu necesită neapărat un ecran de mari dimensiuni – interpretarea lui Malek putând fi foarte bine gustată şi pe un ecran de dimensiuni mai mici.

Însă mixul sonor, care reuşeşte să introducă audiența în atmosfera de spectacol a legendarelor hituri, nu poate fi gustat decât cu ajutorul de boxe performante.

Samson şi Dalila

Construit pe o osatură eroică, dominată de talentul incredibil al lui Freddie, naraţiunea capătă spre final proporţii biblice. Asemeni lui Samson, Freddie are un dar nemaipomenit, care rupe toate barierele umane. Ulterior, însă, ambii eroi se rătăcesc din cauza unor relaţii amoroase dezastruoase, Dalila, respectiv Paul Prenter. Ei sunt luaţi apoi în captivitate (fizică, pentru Samson,  spirituală, pentru Freddie) ceea ce îi izolează de propriile familii. Aici, însă, în durerile alienării, ambii realizează starea de decădere în care au ajuns din cauza propriei lor mândrii, pe fondul încrederii prea mari în prietenia necondiționată a Providenţei. Se hotărăsc să se întoarcă, să restabilească, definitiv, înainte de a muri, legăturile inițiale, printr-un gest suprem, supra-uman, pe măsura staturii lor inițiale supra-umane.

Exact acest sentiment l-am avut în momentul în care Queen zguduia echivalentul modern al unui templu antic, în care religiozitatea se consumă prin înlocuitori: un stadion imens, unit în adulația față de idolii muzicali, aflați într-o transă artistică memorabilă.

Practic, un moment sacru, rămas în istoria culturală a sfârșitului de secol XX drept unul dintre cele mai reușite spectacol live.

Joseph Mazzello, Rami Malek, Gwilym Lee, and Ben Hardy in Bohemian Rhapsody (2018)
imdb.com

11 feluri în care Bohemian Rhapsody ne-a mințit

Deși a fost vândut ca o reprezentare fidelă, Brian May și Roger Deacon fiind permanent pe platourile de filmare, se pare, totuși, că există cel puțin 11 diferențe majore între realitate și film:

  1. Crearea formației a durat mai mult decât se prezentă în film, aceștia cunoscându-se cu mult timp înainte. Brian May, Roger și Freddie Bulsara, așa cum se numea la început, au fost chiar colegi de apartament înainte Staffel, basistul fostei formații Smile (fostul nume al formației) să o părăsească;
  2.  Inelul de logodnă, pe care, într-adevar, Freddie l-a dăruit prietenei sale de o viață, Mary Austin (Lucy Boynton), nu a fost cu diamant, ci din jad (un material mult mai potrivit, aș putea spune, pentru spiritul revoluționar al scenei artistice a anilor 70);
  3. Dealtfel, cei doi au fost mult timp foarte apropiați și nu s-au despărțit atât de brusc precum sugerează filmul. Freddie chiar a declarat că ”Toți iubiții mei m-au întrebat de ce nu au putut să o înlocuiască pe Mary, dar pur și simplu ar fi fost imposibil. Singura iubită pe care am avut-o cu adevărat este Mary și nu am vrut pe nimeni altcineva. Pentru mine, ea a fost soția mea oficială. Pentru mine, a fost o căsnicie.”
  4. Nu a existat nici un director de studio de înregistrări numit Ray Foster care să refuze lansarea melodiei Bohemian Rhapsody ca single, și apoi să primească o piatră în geam drept pedeapsă. Într-adevăr, a existat un anume Roy Featherstone, director la EMI, care doar a considerat că melodia este, totuși, prea lungă, însă personajul ca atare, și mai ales violența trupei, sunt pură ficțiune.
  5. Plecarea impresarului John Reid (Aidan Gillen , cunoscut ca Petyr Baellish din Urzeala Tronurilor) a fost cât se poate de banală și fără peripeții, și mai ales, din inițiativa lui Reid.
  6.  Freddie Mercury nu a părăsit Queen pentru o carieră solo. Astfel, chiar dacă într-adevăr, în 1982, cei patru au luat o pauză, deoarece în acel moment, trei dintre ei (Freddie, alături de Brian May și de Roger Taylor) lucrau la albume solo,în realitate nu a fost o despărțire, și cu atât mai puțin o rupere propriu-zisă a formației, ei păstrând în tot acest timp legătura.
  7. Paul Prenter, (Allen Leech ) personajul negativ al filmului, a fost concediat după ce a vândut publicației The Sun un articol intitulat ”SIDA ucide doi iubiți ai lui Freddie”. Așadar, dezvăluirile senzaționale au fost cauza, iar nu efectul concedierii sale.
  8. Înscrierea târzie în concertul Live Aid nu s-a datorat nici spargerii trupei (am văzut mai înainte că nu a fost așa) și nici mașinațiunilor lui Paul Prenter, ci a avut cu totul alte motive. Astfel,Bob Geldof, organizatorul evenimentului, nu prea era sigur că este o idee bună să-i aducă, având în vedere că formația era marginalizată în lumea rock and roll deoarece realiza turnee în state cu regimuri controversate, precum Argentina (la acel moment condusă de un dictator corupt) sau Africa de Sud (apartheid). Mai mult, atunci când invitația a venit până la urmă, trupa a ezitat pentru că nu le plăcea să cânte ziua și nici nu erau siguri că sunetul se va ridica la standardele lor înalte. Din fericire, până la urmă, au acceptat și știm cu toții ce a ieșit.
  9.  Cel mai probabil, la data concertului Live Aid, Freddie nu fusese diagnosticat încă cu SIDA, ceea ce s-ar petrecut doi ani mai târziu, în 1987. Cronologia prezentată de film ajută, însă, la crearea unei tensiuni importante care aduce o emoție suplimentară acelui moment de grație, putând fi interpretată în cheia biblică de care am vorbit mai sus.
  10. Jim Hutton (Aaron McCusker ), care a fost pentru mult timp partenerul lui Freddie,
  11. Mary Austin, moștenitoarea lui Freddie, nu s-a împrietenit cu Jim Hutton la concertul Live Aid. Mai mult, după moartea vedetei, Mary Austin l-a alungat din casa lui Freddie, deși acesta a dorit ca ultimul său iubit să locuiască acolo.

Așadar, filmul nu este o capodoperă cinematografică și nici măcar o mărturie documentară exactă. Însă conține o reprezentare impresionant de fidelă a legendei care a fost Freddie Mercury și o coloană sonoră excelentă, care vă va face să tropăiți în ritmul muzicii mai ceva ca la concert.

4.9 (97.14%) 7 votes

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *