Zăbovind în Grădina Ghetsemani – First reformed (r. Paul Schrader, 2017)

Reading Time: 10 minutes
Atunci Iisus S-a dus cu ei într-un loc numit Ghetsimani și le-a zis ucenicilor:
– Stați jos aici, până Mă voi duce acolo să Mă rog!
I-a luat cu El pe Petru și pe cei doi fii ai lui Zebedei și a început să Se întristeze și să Se tulbure.
Atunci le-a zis:
– Nespus de mâhnit este sufletul Meu, până la moarte! 
(Evanghelia după Matei, 26, 36-38)

 

Tensiunea pe care a trăit-o Iisus în Grădina Ghetsimani vrea să capete o nouă viață în filmul introspectiv, plin de tensiune spirituală și psihologică, realizat de Paul Schrader.

Schrader și tulburatele sale personaje

Scenarist cu ștate vechi de plată, Schrader a urmărit de-a lungul carierei, ca un fir roşu, crearea unor personaje introspective, măcinate de conflicte interioare puternice, adesea la limita psihoticului. 

De la Travis Bickle, celebrul Taxi Driver, sau Jake LaMotta din Raging Bull, (ambii întruchipați memorabil de Robert de Niro), până la Mishima: A Life in Four Chapters, Schradder a construit, în istoria cinematografiei, personaje frământate de întrebări morale absolute, revoltate împotriva decăderii morale a lumii în care trăiesc.

Iarăşi, universul religios a fost explorat ca nimeni altul în Ultima ispită a lui Iisus, narațiunea la limita blasfemiei în care Răstignirea, paharul cu ”apă verzuie în care jucau sterlici de miere” nu este băut până la capăt, în care greutatea calvarului este refuzată pentru un creştinism fără chinuri.

Important de menționat, Paul Schrader este autorul unui influent volum de teorie cinematografică, Transcendental Style in Film, în care contestă supremația ”realismului psihologic” care domină industria cinematografică, pledând pentru un ”stil transcendental”, în care filmarea austeră, interpretarea lipsită de emfază și montajul neutru contribuie la exprimarea unui mesaj spiritual.

Schrader îmbină cele două filoane – personajul psihotic, frământat de demoni interiori, şi religiozitatea aflată în declin, dominată şi chiar transformată de entertainment, pentru a crea o peliculă de o spiritualitate deopotrivă austeră și apăsătoare.

Sentimentul futil al pastorației post-creștine

Ernst Toller (Ethan Hawke) este un fost capelan militar, actualmente pastor al unei bisericuţe monument istoric. Chinuit pe interior de neputința de a se ruga, iar în exterior de futilitatea misiunii sale pastorale într-o biserică aproape goală, Toller recurge la scrierea unui jurnal ca formă de a lupta cu depresia care îl cuprinde din toate părțile, din exterior, ca și din interior.

Scrierea jurnalului devine, în acest mod, atât una dintre activitățile personajului, o formă sui-generis de spovedanie şi introspecție, și un pretext cinematografic prin care spectatorului i se permite să intre (parţial, cum vom vedea) în mintea personajului.

Minte care însă, încet, dar sigur, începe să fie afectată grav când conștientizează identitatea reală a sponsorilor săi.

Dacă citim atent pasajul Evanghelic, ne dăm seama că există acelaşi mecanism narativ: Iisus se retrage singur, însă naratorul evanghelic îl urmăreşte în continuare şi ne înfățișează rugăciunea din cugetul Mântuitorului, chinul sufletesc în care acesta se află. Similar, în ambele filme, avem un narator privilegiat care ne prezintă în permanență gândurile acestora.

În drama  personajului se concentrează în primul rând eşecul credinţei instituţionalizate şi instrumentalizate de ideologia militaristă în slujba căreia s-a pus.

Dintr-o familie de militari, Ernst Toller a ales calea preoţiei ca un alt mod de a sluji armatei.

Dacă ne uităm mai atent la personaj, el este singurul care poartă uniformă preoțească într-o cultură protestantă în care liderii religioşi nu doresc să sublinieze diferențele de status între ei şi turma pe care o păstoresc, ne dăm seama că acesta este un militar rătăcit printre civili.

Însă, mult mai important decât personajul în sine, Schrader pare să critice criza în care se află bisericile tradiţionale, cel puţin acelea care nu s-au transformat, după spusele uneia dintre personajele sale, ”într-o afacere”. Singurătatea lui Toller, alături de caracterul istoric şi pitoresc al bisericii pe care o păstoreşte, critică în mod implicit formele de organizare tradiționale ale bisericii protestante, atât cele ancorate prea rigid în trecut, cât şi cele prinse prea strâns de spiritul şi formele de comunicare în masă ale vremurilor noastre.

În contrast cu eşecul pastoral al lui Toller se află mega-biserica din apropiere. Denumită cu emfază ”Abundant Life”, în traducere românească ”Viaţă din belşug”, inspirată din încurajatoarele cuvinte ale Mântuitorului: ”Am venit ca lumea să aibă viaţă, şi din belşug să aibă”, aceasta cunoaşte succesul pastoral şi organizaţional.

Condusă cu mână forte de binefăcătorul lui Toller, un tele-evanghelist şi pastor de succes, Joel Jeffrey, jucat cu căldură şi fără ironia sa caracteristică de către Cedric the Entertainer.

Acesta este animat de cele mai bune sentimente față de confratele său mai slab pe care încearcă să îl ajute cum poate, declarând memorabil:

Chiar și un pastor are nevoie de un pastor

În același timp, eforturile sale merg către turma numeroasă pe care trebuie să o îngrijească.

Tronând într-un birou opulent, utilizând serviciile unui secretariat destul de numeros, este în acelaşi timp un CEO empatic, ca şi un păstor responsabil şi cu spirit practic.

Toller încearcă să îşi păstreze flacăra interioară, să reziste sentimentului de vinovăţie ce îl cuprinde că şi-a condus, prin propriile sale cuvinte, fiul la moarte.

Mărturie a istoriei glorioase a luptei purtate în numele credinţei creştine pentru emanciparea sclavilor, aceasta a devenit, între timp, o simplă relicvă turistică. El trăiește acut dificultatea unui mesaj evanghelic izolat în formele sale arhaice, care nu reuşeşte să treacă testul timpului pentru a vorbi în mod coerent şi convingător tinerilor de azi

Pathosul credincioşilor se pare că a migrat către mega-biserica din apropiere, o întreprindere în care spiritualul se amestecă cu show-bizul, evanghelia cu afacerile de succes.

Inspiraţia personajului coboară direct din Jurnalul unui preot de ţară, capodopera din 1951 a cineastului francez Robert Bresson.

Capodopera lui Bresson se concentrează asupra unui tânăr preot trimis undeva în perioada după război să păstorească o umilă parohie de ţară. Bolnăvicios şi fragil, personajul lui Bresson intră însă în conflict cu imaginea tradițională a preoților de ţară, mâncăi şi bețivi redutabili, care impunea respect turmei lor campestre prin capacităţile pantagruelice, dar şi prin energia fizică de care dădeau dovadă. Implicit, sunt contrastate două imagini ale instituției bisericii catolice: cea de odinioară, viguroasă şi ascultată, cea prezentă, debilitată de suferințe interioare şi scrupule exagerate.

Comparația dintre cele două filme se impune prin faptul că pelicula lui Schrader preia practic personajul lui Bresson, conferindu-i însă dimensiuni superioare (în primul rând datorită jocului lui Ethan Hawke) şi de actualitate, creând o paralelă cu o altă capodoperă istorică, Prin oglindă, în ghicitură (Through a glass, darkly) a lui Ingmar Bergman, prin subiectul crizei ecologice acute a lumii contemporane. Teologic, preia de la Bergman conştientizarea, sau, din contră, eșecul psihologic de a reuși să vadă, să identifice în propria viață și a celor din jur, acțiunea proniatoare a lui Dumnezeu, garanțiile de protecție pe care acesta le oferă unei lumi aparent sortite pieirii.

În primul rând, ambele personaje sunt chinuite interior, obsedate de starea decăzută a unei lumi din care Dumnezeu pare că a plecat (sau a fost izgonit?) şi în care calea către lumină nu mai poate fi regăsită.

Din păcate pentru profunzimea personajului său, Schrader identifică o cauză specifică: pierderea unui fiu în Războiul din Golf.

Acest mic detaliu, chiar dacă oferă căi importante de empatie cu personajul, taie în același timp profunzimea sa psihologică, care ar fi putut trimise la o angoasă existențială, la o frică fără un obiect precis și care ar fi putut fi mult mai sugestive din punct de vedere artistic.

Ca şi parohul din Ambricourt al lui Bresson, personajul lui Schrader încearcă să îşi re-găsească puterea de a se ruga, să păstreze vie o credinţă sufocată în lumea modernă şi de propriile neputințe. Cuvintele rugăciunii se rostesc greu, însă, şi de aceea ambele personaje recurg la scrierea unui jurnal, subterfugiu prin care şi noi, spectatorii, putem accesa gândurile frământate ale acestora.

Totuși, dacă la Bresson jurnalul preotului era un fel de confesiune interioară, o încercare de a se ridica din apăsătoare realitate a unei parohii de ţară pline de nămol, la Schrader acesta vrea să fie o metodă terapeutică pentru a menţine pe linie de plutire tendințele psihotice ale personajului lui Ethan Hawk.

 

Amândoi slujesc în biserici goale și reci. Slujbele religioase au tendinţa de a fi percepute ca recitări fără conţinut, amintiri ale unor vremuri în care înţelesul acestora era trăit de către comunităţi fervente. Sursa foto: imdb.com

Mai mult, ambele producții au acţiunea plasată iarnă, goliciunea naturii rimând cu interioarele sărăcioase şi neprietenoase pentru a cadra sufletele înfrigurate ale personajelor.

Sursa: imdb.com
Peisajul hibernal și natura pustiită sunt proiecții ale interiorului golit de speranță al pastorului Toller. Sursa: imdb.com

Din punct de vedere regizoral, deosebirea esenţială între cele două personaje constă în relaţia dintre actor şi personajul interpetat, respectiv cantitatea de emoţie pe care actorul o transpune personajului. Bresson a rămas celebru în istoria cinematografiei prin teoria sa conform căreia actor nu trebuie ”să joace” în cinematografie, deoarece puterea arte cinematografice constă nu în abilitatea actoricească (un apanaj al teatrului şi al cinema-ului), ci în efectul montajului, al succesiunii cadrelor de a crea o atmosferă şi a caracteriza un personaj.

De aceea, replicile preotului de ţară a lui Bresson sunt rostite pe un ton egal, la fel ca şi modul în care citeşte din jurnalul său. Trebuie menţionat că şi personajul întruchipat de Ethan Hawke îşi citeşte destul de uniform rândurile de jurnal, dar Schrader îi permite acestuia să îşi transpună pe ecran stările interioare.

Andre Bazin, influentul teoretician al Noului Val Francez, în eseul său dedicat filmului lui Bresson, zice clar: ”Nu li se cere interpreţilor să joace un text , cu atât mai puţin să îl trăiască: trebuie doar să îl zică”.

Iar efectul vocii personajului care este auzită aproape permanent în cele două filme realizează acelaşi efect de disperare, prezenţă permanentă a unei conştiinţe chinuite.

Bănuiesc că o bună parte din efectul hipnotizant al acestui procedeu cinematografic este dată tocmai de această monotonie, care induce senzaţia unei apăsătoare, permanente, conştiinţe acuzatoare. Contribuie şi muzica, sau mai bine zis, minimalismul ei ce aparține unui muzician specializat în a crea ambiente sonore întunecate

În afară de câteva pasaje de muzică diegetică, în care diferite personaje afiliate mega-bisericii ”Viaţă din Belşug”, dealtfel bine interpretată, coloana sonoră este minimalistă: o serie de tonuri joase care accentuează impresia de vid, de austeritate a interioarelor.

Cel mai important, însă, este că personajul lui Schrader, ca şi cel al lui Bresson înaintea sa, se află permanent în Grădina Ghetsemani. Este, adică, permanent chinuit de starea căzută a lumii, concentrat pe o rugăciune intensă şi fără încetare, îngrozit de o tragedie pe care nu o poate uita sau evita.

Se păstrează paralelismul cu personajul lui Bresson şi în detalii mai puţin relevante, dar care au aportul lor la construcţia personajului.

Tânărul preot catolic călătorește cu o bicicletă, simbol al modestiei sale materiale, în contrast cu automobilele luxoase ale confraților săi. Sursa: imdb.com

Similar, personajul lui Ethan Hawke călătoreşte cu o maşină veche, contrastată cu limuzinele confratelui său înstărit.

Însă, amuzant, bicicleta este păstrată de Schrader ca obiect de recreere: un mic episod de speranţă, de bucurie, într-o existenţă periclitată de boala fizică şi spirituală.

Cele două pelicule nu pot decât să fie înţeles împreună. Minimaliste, austere şi pesimiste, ele reuşesc să portretizese tragismul unor conştiinţe chinuite.

Aşa cum se auto-definesc, spiritualitatea acestor opere de artă se concentrează pe chinul interior din Ghetsemani, pe lipsa de speranţă, pe îngrozirea în faţa căderii lumii, pe potirul cu venin  în care ”sterlicii de miere” sunt prea puţin vizibili.

Relevanța teologică a Grădinii Ghetsemani

Vasile Voiculescu vorbește descrie drama Mântuitorului prin cuvintele:

Bătându-se cu moartea, uitase de viață

Versul reușește să exprime și dilema în care se află personajul lui Schrader. Obsedat de relele lumii, de propria sa decădere sufletească, acesta pierde din vedere viața, puterea acesteia de a învinge. În același timp, reflectă bazele depresiei, care, în film, constă în concentrarea asupra aspectelor negative și pierderea din vedere a posibilităților de mântuire.

Pastorul de la ”Viață din belșug” îl admonestează chiar pe Toller că nici Iisus nu a stat tot timpul în starea îngrozitoare din Pădurea Ghetsemani. Mai mult, într-o mostră de teologie optimistă (totuși, prea roză pentru ca să fie veridică, însă extrem de potrivită în contextul filmului) acesta declară:

”nu mai este nevoie să suferim. Iisus a suferit pentru noi”.

Relevanța artistică a raportului de aspect

Pelicula lui Schrader se remarcă prin utilizarea unui raport de aspect clasic, 4:3 (același utilizat și de Bresson), total diferit de cele care reprezintă astăzi standardul în cinematografie sau în televiziune.

Alegerea ciudată a cineastului are mai multe rațiuni, o discuție amănunțită putând fi regăsită aici.

Unul dintre motive ar fi tocmai tradiția cinematografică la care pelicula lui Schrader face apel, respectiv patina temporală pe care un asemenea format o inspiră, 4:3 fiind standardul la începutul anilor 1950.

Apoi, reprezintă un element de individualizare a unei pelicule în fața concurenței acerbe din industria cinematografică actuală.

Cel mai important motiv, însă, cel care este recunoscut și de Schrader, rezidă în expresivitatea crescută a acestui raport de aspect care încadrează mult mai bine chipul uman decât raportul actual, mai potrivit pentru reprezentarea impresionantă a peisajelor sau a graficii de calculator.

Așa cum precizează cameramanul Noam Kroll în articolul său:

”Filmele sunt despre oameni, nu despre peisaje. Un chip uman umple mai bine cadrul de 1:33 (cel din anii 1950 nn.) decât cel de 2:35 (standardul cinematografic actual nn.). Un cadru apropiat obișnuit va lăsa foarte mult spațiu gol/negativ în cealaltă parte a cadrului. Deși ar putea fi o alegere excelentă pentru proiecte specifice, nu va pune în valoarea micro-expresiile actorului așa cum o va face un cadru de 4:3

Există ceva specific în cadrul de 4:3 care ne ajută să ne conectăm mai intim cu personajele. Se simte oarecum mai natural, iar pentru pelicule centrate pe personaje poate oferi o cale specifică prin care spectatorii pot vedea mai bine subtilitățile interpretării”.

 

Așadar, în măsura în care doriți să vedeți o peliculă care pune în centru omul și încearcă să ajungă la sufletul și la dilemele sale, spre deosebire de multitudinea de filme contemporane care par mai degrabă jocuri video transpuse pe film și care, în același timp, atinge dilemele creștinismului contemporan în fața dezastrului ecologic, ultimul film lui Paul Schrader este o experiență inconturnabilă.

Regia și scenariul Paul Schrader
Distribuție
Muzica Lustmord
Cameraman Alexander Dynan
Montajul Benjamin Rodriguez Jr.
Companii producătoare
  • Killer Films
  • Omeira Studio Partners
  • Fibonacci Films
  • Arclight Films
  • Big Indie Productions
Distribuit de A24
5 (100%) 2 votes

Un comentariu la „Zăbovind în Grădina Ghetsemani – First reformed (r. Paul Schrader, 2017)”

  1. Ce film interesant și ce analiză serioasă! Felicitări pentru aceast articol care, în maximum zece minute, aduce în fața cititorului o excelentă recomandare de film și o punere la curent cu tehnicile cinematografice, foarte valoroasă prin concizie și claritate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *