Despre masculinitate, artă și post-modernism – Pătratul

Reading Time: 6 minutes

Ce rol(uri) (mai) joacă bărbaţii în societatea actuală? O întrebare atât de generală, dar şi de inactuală, încât devine un subiect improbabil pentru un film. Şi cu atât mai mult incredibilă într-o producţie din ţările nordice, cunoscut avanpost al politicilor feministe şi al deconstructivismului.

Contrar aşteptărilor, Ruben Oestlund, regizor şi scenarist suedez, are curajul să abordeze această temă, critic şi îmbinat cu un simţ al umorului inteligent şi fin. El reuşeşte să lege subiectul atât de societate în ansamblul său, dar chiar şi să situeze istoric (în post-modernism).

În primul rând, Pătratul se vrea o satiră fină la adresa unei artei conceptuale post-moderne.

De la parodierea argoului  incomprehensibil, elitist, al intelectualităţii artistice contemporane, obsedată de propria excelenţă, până la portretizarea apetitului animalic de care dau dovadă chiar şi cei mai rafinaţi conaisseurs de artă, producţia abundă de anecdote savuroase.

Revenind la tema filmului, poate vă întrebaţi cum pot aceste întrebări, abstracte, să fie îmbrăcate în haină cinematografică? În primul rând, elementar, prin centrarea asupra unui protagonist bărbat: Christian (Claes Bang), un bărbat înalt, chipeş, permanent îmbrăcat într-un costum elegant şi aflat într-o poziţie de management. Cu alte cuvinte, bărbatul idealizat în cultura actuală.

A doua strategie pe care o utilizează regizorul este prezentarea unor scene extrem de grăitoare, viniete care joacă rolul de metonimii. Ele sunt detalii care conțin, în mic, întreaga desfășurare a filmului şi vor prin aceasta să explice cât mai direct teme mai abstracte.

O astfel de scenă (prinsă în trailer) ne întâmpină încă de la început.

Statuia ecvestră a unui conducător din secolul XVIII tronează, într-o atitudine cât se poate de macho, în faţa palatului majestuos. Fostul sediu al puterii politice şi militare s-a ”emancipat”, găzduind actualmente un muzeu de artă modernă.

Statuia rimează perfect cu stilul clădirii care adăpostește muzeul, realizându-se un ansamblu arhitectonic coerent.

Pentru a vă imagina perfecţiunea relaţiei dintre cele două componente, vizualizaţi, vă rog, ansamblul format din Palatul Regal (actualul Muzeu Naţional de Artă) şi statuia ecvestră a regelui Carol I care se află în faţa acestuia. Aranjamentul, şi chiar stilul clădirii şi al statuii, sunt identice.

Deodată, în liniştea cu care ansamblul aristocratic fusese obişnuit în secole de pace, se aude zgomotul plebeu al unei macarale: statuia urmează să fie mutată. Mândrul monarh nu mai este în centrul puterii şi trebuie să plece.

Însă, în momentul în care este ridicată de pe soclu, lanţurile cedează: falnicul călăreţ cade și se sparge ca un bibelou ieftin. Şocant, dar nici un muncitor nu schiţează nici cel mai mic un gest, nu se aude nici cel mai mic strigăt de furie, regret sau indignare. Trecutul moare în tăcere: un simplu fapt divers însoțit o ridicare indiferentă din umeri.

Imaginea mândrului monarh, masculin, războinic şi aristocrat, dar mai ales căderea şi spargerea efigiei sale, care va fi înlocuită simbolic de un artefact post-modern (Pătratul), conţin, simbolic, întreaga naraţiune ulterioară a filmului.

Christian este noul „rege” al palatului regal, calitatea sa burgheză fiind aceea de director/curator al muzeului de artă modernă.

Ca şi ilustrul său înaintaş, se bucură de toate avantajele puterii. Stăpâneşte acelaşi spaţiu artistocratic, pe care îl gestionează în conformitate cu propria viziune. Este înconjurat de o curte princiară, formată atât de angajaţi ai muzeului, cât şi de jurnalişti de artă, toţi fascinaţi de „viziunea sa managerială şi artistică”. Şi, cel mai important, se bucură de mulțime de amante pasagere, atrase de toată strălucirea falocratică a poziţiei sale. Elizabeth Moss joacă amuzant rolul unei asemenea persoane feminine care se perindă prin patul lui Christian și, cu aplomb feminist, îi scutură puțin încrederea în sine.

Viaţa lui Christian este, însă, doborâtă în mod neaşteptat de pe soclul pe care credea că se află în momentul în care este jefuit în plină stradă (printr-o escrocherie care exploatează, de altfel, tot mândria sa masculină).

Din acel moment, el devine vulnerabil la exploatările, ameninţările şi manipulările celor cu care intră în contact.

Exact ca în binecunoscutul proverb din cartea profetului Osea (8,7):

Fiindcă au semănat vânt, vor secera furtună.

De altfel, Ruben Oestlund, afirma în cadrul unui interviu anterior că principala temă a operelor sale este preocuparea sau chiar obsesia personajelor de  nu-şi pierde onoarea în faţa celorlalţi, supuşi fiind unor situaţii neprevăzute.

Din păcate însă, aici doreşte să îngrămădească în aceeaşi peliculă meditaţii complexe despre lume şi viaţă, pierzând punctul focal necesar pentru reuşita oricărei naraţiuni.

Parcă pentru a se scuza pentru eventualele reacţii politically correct care ar putea apărea faţă de tema (re-)definirii masculinităţii, Oestlund introduce o sumedenie de alte scene care deviază de la subiect.

El nu se mulţumeşte să disece această destructurare psihologică a unei masculinităţi aflate în plin proces de reinterpretare, ci acumulează scene care abordează subiecte sensibile din societate, dar depărtate de destinul lui Christian.

Chiar dacă unele sunt chiar reuşite (ca scena-amiral a filmului, explicată mai jos), acestea sfârşesc prin a pierde spectatorul.

Adesea, ai senzaţia ca te afli în faţa unei antologii de scurt-metraje, pe teme de cultură civică din şcoala generală, sau, din contră, de biologie darwinistă predată la un seminar teologic.

În mijlocul unei elegante elite urbane, într-un decor baroc aurit, un performer care imită o gorilă (adică, tradus în engleză: ”he apes an ape”) începe să terorizeze oaspeţii. Sub privirile paralizate ale acestora, se apucă să îşi etaleze forţa brută şi chiar să atace pe nepusă masă. Scopul spectacolului ar fi, conform propriei definiţii, ca distinşii oaspeţi să experimenteze viaţa în junglă.

Miza artistică experimentului ar fi, în acest caz, confruntarea laturii sălbatice, animalice, care sălăşluieşte încă sub aparenţa civilizaţiei complexe.

Trebuie să recunosc că impactul vizual al scenei este considerabil. Contrastul dintre pielea goală şi muşchii încordaţi ai actorului, dintre mugetele şi gesturile sale atavice, pe de o parte, iar pe de altă parte, toaletele de gală ale aristocraţilor invitaţi, înconjuraţi de ornamentele baroce, aurite, ale fostei reşedinţe regale, creează o tensiune extrem de puternică.

Dacă aceasta ar fi fost un film de sine stătător, cred că ar fi fost o capodoperă.

Însă, aşa cum, chiar în desfăşurarea programului cultural asumat de muzeul respectiv de artă modernă, respectivul happening este un fiasco (omul nu mai poate ieşi din rolul său de maimuţă – animalul i-a înghiţit umanitatea fără să prindă de veste), tot astfel şi magnifica scenă este irosită pentru că nu reuşeşte să se integreze organic în trama filmului.

Nici aceasta, nici alte asemenea mici capodopere, nu reuşesc să închege un tot coerent, o temă centrală şi o naraţiune purtătoare de sens.

Un alt fir irosit în cursul acestei pelicule este tema încrederii umane într-o societate urbană dezvoltată.

Anonimitatea şi chiar uniformitatea par să fie trăsăturile esenţiale pe care  Oestlund le critică la locuitorii marilor oraşe, dar nu spune cum aceste se leagă ele  de crearea sau destructurarea masculinităţii.

Într-o altă mini-capodoperă, Christian este nevoit să caute un ajutor de urgenţă, chiar dacă nu într-o chestiune de viaţă şi moarte. Îl solicită celor ca el, oameni bine îmbrăcați, cetățeni respectabili ai societății, însă nici unul dintre aceştia nu doreşte să răspundă. Singurul dispus să îşi ajute semenul nu este nimeni altul decât un cerşetor (care arată ca unul din oraşele est-europene), om aflat la periferie, dar care se demonstrează a fi mai uman decât mulţi alţii, impecabil îmbrăcaţi la costum.

Chiar şi simbolul filmului este mult prea general şi generos pentru a impresiona.

Pătratul este a un exponat al artei (ultra)moderne pe care o găzduieşte muzeul condus de Christian. În conformitate cu descrierea creatorului său:

Pătratul este un sanctuar al încrederii şi grijii faţă de celălalt. Înăuntrul lui toţi avem drepturi şi obligaţii egale.

Ironic, pătratul este la fel de gol şi incomprehensibil ca unele din scenele filmului.

Concluzia asupra producţiei lui Oestlund este, aşadar, împărţită. Pe de o parte, în pofida premiului obţinut la Cannes şi a nominalizărilor pentru Globul de Aur şi Oscar, filmul este departe de a fi o capodoperă: îi lipsesc o concepţie unitară, o perspectivă unică şi coerentă asupra unui teme centrale.

Pe de altă parte, însă, există certe reuşite conceptuale, însoțite adesea de momente de umor fin.

Toate acestea creionează un film complex, şi, mai ales, un regizor cu un potenţial artistic deosebit.

 

Regia şi scenariul: Ruben Östlund

Producători: Erik Hemmendorff, Philippe Bober

Distribuţie: Claes Bang, Elisabeth Moss, Dominic West, Terry Notary

 

3.7 (73.33%) 3 votes

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *