Când generalii poartă perle – „The Post”

Reading Time: 5 minutes

„Aici nu este politică. Aici este război”. Replica aceasta, care apare la momentul culminant în film, indică perfect mizele dezvăluirilor publicate de ziarul”The Washington Post”.

În primul rând, „The Post” este un thriller politic, care rediscută rolul presei ca a patra putere în stat. Din păcate, o face la aproape douăzeci de ani după „All the President’s Men” şi cu vreo două trepte mai în jos. Ţinta dezvăluirilor este un antagonist consacrat din politica americană, preşedintele Richard Nixon.

Pelicula este regizată de Steven Spielberg, care pare preocupat de thrillere politice, în 2015 producând „Podul Spionilor”, avandu-l drept protagonist tot pe Tom Hanks.

Tom Hanks este cel care reuşeşte să dea viaţă thrillerului politic, să îl facă credibil. El joacă rolul redactorului-şef al publicaţiei, Ben Bradlee, un jurnalist cu vechi ştate de plată în branşă. Bradlee doreşte să apere valorile jurnalismului clasic şi trebuie să pledeze în faţa managementului pentru ele. În momentul în care obţine materiale-bombă, cele care nu doar ar redefini locul ziarului pe care îl conduce în peisajul media, ci mai ales ar întări rolul social al jurnalismului, Hanks exprimă entuziasmul aproape maladiv al reporterului care are o informaţie beton.

Însă, în rest, naraţiunea de bază este clişeistică. Iar filmul, nu îmi dau seama dacă în mod deliberat sau nu, ne obligă să căutăm valoare în altă parte şi ne oferă  o temă secundă, dar tratată mult mai bine, împreună cu jocul actoricesc impecabil al lui Meryl Streep, pentru care a şi fost nominalizată la Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal.

Jurnalism la genul feminin

Cea de-a doua temă este reprezentată de un studiu psihologic în cheie feministă. Meryl Streep o întruchipează pe Kay Graham este fiica şi văduva patronului „The Washington Post”. Ajunsă fără voie şi total nepregătită în postura de patron de presă, este pusă în fața unei dileme radicale: să publice, sau nu, o serie de documente clasificate privind politica administraţiei americane din timpul războiului din Vietnam.

Meryl Streep reuşeşte să creeze un personaj sfâșiat între trecutul confortabil, prezentul extrem de solicitant și viitorul incert.

Filonul feminist este evident în cel puţin trei scene, fiecare diferit dozate pentru a ilustra evoluţia personajului pivotal.

În spate se află statutul inferior, dar confortabil, de fiică şi de soţie, obişuită cu rolul ei secundar. Într-o scenă aflată la început, la o cină elegantă în cadrul intim, Kay este amfitrion. Oaspeţii, oameni importanţi, discută diferite teme, când, deodată, încep să discute serios despre politică. Atunci, o voce feminină declară vesel, dar în acelaşi timp imperativ: „Ei bine, doamnelor, acesta este semnalul pentru noi”. Iar toate doamnele de la masă trec în camera alăturată, unde vor discuta subiecte „neimportante”, precum literatură sau modă, şi o vor compătimi pe prietena lor, care a preluat ingratul post de patron de ziar.

A doua scenă, probabil esențială, se desfăşoară în aceeaşi casă somptuoasă. Îmbrăcată într-o elegandă rochie aurie, destul de largă, Kay este nevoită să asculte argumentele unor bărbaţi puternici, obişnuiţi să domine. Pentru început, rochia ei o face vulnerabilă: largă, denotând interiorul, exact opusul a ceea ce ar purta o persoană cu autoritate într-un birou. Ea este aşezată, iar bărbaţii din jur sunt în picioare, perorându-şi argumentele masculine, pro şi contra deciziei de a publica documentele sensibile. Jocul lui Streep este magistral: începe ca o femeie temătoare, care cerşeşte un sfat de la vechii săi prieteni şi colaboratori bărbaţi, strivită sub povara deciziei pe care trebuie să o ia.

Aici scenariul s-ar fi putut bifurca: decizia curajoasă, aceea de a publica, ar fi putut fi luată în baza unui act de curaj, un act de bărbăţie din partea unei femei. Cu alte cuvinte, o femeie care, în clipa esenţială, devine bărbat. Iar aceasta ar fi fost o trădare a ceea ce înseamnă a fi femeie.

Cu un joc actoricesc care mizează tocmai pe propria sa feminitate, Meryl Streep reuşeşte să recadreze subtil, dar extrem de convingător, resorturile intime ale deciziei. Astfel, devin evidente atât reticenţa femeii sfioase, cât şi determinarea mamei care a avut un fiu pe front. Vedem atât regretul ieşirii din confortul gineceului occidental, cât şi asumarea leadership-ului în situaţie de criză.

Cea de-a treia scenă are loc după asumarea deciziei de a publica, împreună cu repercusiunile care încep să curgă. Ieşind de pe holurile tribunalului pe scările pline de reporteri, o urmărim pe Kay cum ocoleşte centrul atenţiei mediatice pentru a-şi continua drumul. Se află în tăcerea paradoxală a acestei scene o feminitate ancestrală, un tribut paradoxal, neaşteptat adus biblicului „În adunare, femeia trebuie să tacă”. Jocul actoricesc al lui Streep reuşeşte însă să adauge acestei feminităţi sfioase, senzaţia lucrului împlinit. Şi, într-un mod poate mai puţin vizibil pentru spectatori, începe să fie înconjurată exclusiv de femei, pentru care începe să devină un model.

Senzaţia de război este susţinută şi de promptitudinea mecanică cu care ordinul de a publica este dus la îndeplinire.  O serie destul de consistentă de imagini ale maşinăriilor de publicat, mecanice, ca şi umane, ne indică fără drept de apel radicalitatea plină de consecinţe a deciziei personajului purtător de perle. Filmul reuşeşte să surprindă şi să ne arate un contrast puternic între confortul, feminitatea, senzaţia de intim pe care ne-o transmite mediul lui Kay şi puterea maşinăriei de propagandă pe care aceasta o domină.

În acest moment, totul capata valențe militare: rotativa care depune în mod inexorabil şi rapid exemplare ale ziarului, fiecare cu dezvăluirile sale, organizarea impecabilă a producţiei de ştiri, plecând de la romantismul iniţial al reporterilor, trecând prin profesionalismul corectorilor şi al maiştrilor tipografi, până la distribuţia organizată aproape pe criterii cazone.

Din acest punct de vedere, este, fără doar şi poate, o laudă adusă zilelor de glorie ale ziarelor de masă, dependente de o elită jurnalistică strâns conectată cu elita politică, având la dispoziţie mijloace de reproducere mecanică considerabile. Din perspectiva actuală a social media şi în general, a comunicării digitale contemporante, toate acestea ni se pare revolute. Cu toate acestea, lecţia de curaj şi excelenţă profesională rămâne perenă şi aşteptăm să fim martorii acesteia şi în noile media.

„The Post” vs. „Spotlight”

Aş face, în acest punct, o comparaţie cu un alt thriller jurnalistic recent, „Spotlight”. Acesta se concentrează exclusiv asupra demersului de investigaţie, asupra reporterilor. Tema sa este excelenţa jurnalistică în sine, ca şi cum aceasta ar fi izolată de ziar ca o organizaţie complexă, dependentă economic de cititorii săi. Spre deosebire de „Spotlight”, „The Post” cadrează mai larg actul jurnalistic: de la informaţiile de bază la prelucrarea jurnalistică pentru a ajunge la diseminarea acesteia în masă. În limbaj cinematografic, „Spotlight” este un close-up asupra curajului şi excelenţei jurnalistice, iar „The Post” este un zoom-out, o depărtartare de la planul apropriat al investigaţiei jurnalistice, trecând prin planul mediu al deciziei economice,  la planul-ansamblu al societăţii în ansamblul său.

Streep şi Hanks salvează „The Post”

În concluzie, „The Post” este un film reuşit nu datorită naraţiunii pe care o prezintă, ci datorită modului în care Meryl Streep şi Tom Hanks reuşesc să dea viaţă unor personaje care evoluează, care îşi pun întrebări asupra misiunii lor şi asupra impactului pe care faptele proprii le au asupra celor din jur. Un studiu de caracter care poate reprezenta un model pentru orice feministă actuală.

În acelaţi timp, prin ramificaţiile sale etice şi politice, rămâne un film care te pune pe gânduri, nu atât asupra deciziilor istorice ale protagoniştilor săi, cât asupra condiţiilor de bază ale societăţii noastre.

Rate this post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *