Actorie la superlativ – Gary Oldman în „Darkest Hour”

Reading Time: 8 minutes

2017 a fost dominat de o serie reuşită de interpretări actoricești ale liderului care a întruchipat rezilienţa britanică în faţa dictaturii: Winston Churchill.

Este posibil ca prezența cinematografică să aibă legătură cu nevoia de re-afirmare a măreţiei Imperiului în contextul ieșirii din UE a Marii Britanii.

Idee sugerată chiar de afiş. Comentariul acestuia, redactat la persoana I, are chiar o tentă de stringenţă politică:

„Filmul de care avem nevoie acum. Un portret de lidership în culmea strălucirii, a grijii faţă de ceilalţi şi a curajului moral”.

Probabil!

Ce ştiu însă cu siguranţă este că avem parte de interpretări actoriceşti de cel mai înalt nivel ale lui Churchill.

Probabil cea mai reușită este cea a lui Gary Oldman.  A şi primit, dealtfel, primul său Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal, după ce în 2017 a fost nominalizat tot pentru un rol legat de tradiţia imperială, de rolul Marii Britanii pe scena mondială, în Un spion care ştia prea multe.

„Ora cea mai întunecată”  ne transportă exact la începutul celui de-al doilea Război Mondial, în momentul în care elitele britanice nu doreau să accepte adevărul  din ce în ce mai evident: politica agresivă a lui Hitler și spectrul unei noi conflagarații mondiale.

Un film alert, care prezintă în paralel accelerarea războiului de pe continent şi încingerea spiritelor în cercurile de decizie la vârf ale Imperiului Britanic, „The Darkest Hour” propune tema rezistenţei anti-hitleriste într-o cheie care apelează mai degrabă la emoţiile audienței decât la o evaluare rațională a evenimentelor istorice.

Accente de mândrie naţională alternează cu o critică destul de răutăcioasăa dilemelor înfruntate de elita britanică. Obosită de ultimul război şi extrem de puţin dornică de a se angaja într-un altul, aceasta este prezentată ca fiind puțin lașă și mai ales ca ignorantă față de realitățile politice internaționale.

Regizorul Joe Wright, cunoscut pentru filme de epocă precum „Mândrie şi prejudecată„, „Ispăşirea” şi „Anna Karenina” (toate trei cu Keira Knightley), reuşeşte să redea atmosfera tensionată a începutului războiului.

Destul de repede, chiar dacă nu din primele cadre, apare în scenă figura extraordinară a lui Churchill, cel care va marca ulterior atât războiul, cât şi, pe cale de consecinţă, filmul de faţă.

Măiestria actoricească a lui Oldman reuşeşte să susţină întregul eşafodaj al filmului. Suntem ţintuiţi în faţa unui personaj extraordinar de credibil.

Practic, filmul în întregul său nu reprezintă altceva decât o punere în valoare a personajului său principal.

Tocmai din cauza centralităţii personajului lui Churchill în reuşita filmului, recunoscut dealtfel şi de acordarea celor două Oscaruri, pentru interpretare şi pentru cel mai bun machiaj şi coafură, mă voi concentra asupra compunerii acestuia.

Construcţia unui personaj poate fi urmărită pe mai multe coordonate.

Prima dintre ele, asemănătoare cu ceea ce am învăţat în şcoală, la română, presupune prezentarea personajului în mod descriptiv, aşa cum este acesta caracterizat de către celelalte personaje sau prin propriile cuvinte.

Apoi, pe măsură ce ne-am maturizat, am învăţat să vedem personajele în dezvoltarea lor, ce devin sau cum se transformă, respectiv cum sunt influenţaţi de alegerile pe care le fac.

Acestor două moduri primare de a construi un personaj le corespund, în cinematografie şi în artele spectacolului, două strategii prin care un actor intră în pielea unui personaj.

Pe de o parte, acesta poatecopia exteriorul fizic pentru a devenio copie cât mai fidelă a înfăţişării acestuia.

Pentru aceasta, actorul învață să meargă şi să vorbească ca personajul jucat (în măsura în care există înregistrări audio-vizuale), să aibă aceleaşi ticuri verbale şi mai ales preia aceeaşi îmbrăcăminte şi siluetă.

O abordare clasică, deatfel.

O altă strategie constă în crearea din interior a personajului. Actorul se străduieşte să dea viaţă valorilor, idealurilor, conflictelor sau obsesiilor pe care personajul său le-a avut.

În anumite cazuri, acestea sunt reinterpretate și recreate în actualitate pentru a răspunde la întrebări ale actualității din perspectiva trecutului.

Asemănărea fizică nu mai este atât de importantă, căci primordială devine personalitatea intimă a personajului, evoluţia acestuia în timp şi modalităţile prin care interacţionează cu ceilalţi.

Consider că acestea pot să reprezinte criterii prin care putem să judecăm performanţa actoricească a lui Gary Oldman şi a extrem de pedantului său Winston Churchill.

Gary Oldman îşi dă toată silinţa să creeze un Churchill cât mai fidel, o copie cât mai aproape, din punct de vedere fizic, de peliculele video care ni s-au păstrat.

Foloseşte pentru aceasta o minuţiosă reconstituire a privirii străpungătoare a lui Churchill şi o vigoare a gesturilor care reuşeşte să intre într-un contrast perfect cu vârsta înaintată a personajului, cu un mod greoi de a se deplasa şi a se mişca în spaţii închise.

Dealtfel, regia accentuează aceasta linie. Caracterizarea personajelor prin gesturi minore, ale mâinilor în special, este considerat unul dintre atuurile regizorului Joe Wright.

Limbajului non-verbal i se adaugă o impecabilă alunecare a dicţiei de la măreţul unor formulări memorabile, rostite pe un ton măreţ, la un mormăit incomprehensibil, care frizează senilitatea frustrată a unui bătrân resentimentar. Şi invers, uneori auzim frânturi de cuvinte, fără nici o noimă, care se metamorfozează în discursuri care au marcat istoria lumii.

Pentru construirea cât mai credincioasă din punct de vedere vizual, o recuzită redutabilă de machiaj a fost chemată la arme.

Se remarcă în primul rând rândurile de piele care completează bărbia şi grăsimea acumulată artificial în jurul ochilor.

Trebuie să mărturisesc că toată această recuzită a ieșit victorioasă, efectul de asemănare fizică fiind izbitor.

Echipa de machiaj este redutabilă: Kazuhiro Tsuji, David Malinowski şi Lucy Sibbick. Dintre aceştia, se remarcă Tsuji, cu performanţe notabile în filme precum „The Planet of the Apes” şi „The Curious Case of Benjamin Button”.

Şi celelalte resurse filmice converg către punerea în valoare a personajului lui Churchill.

Acţiunea filmului se desfăşoară în paralel pe continent şi în sălile instituţiilor politice britanice. În primul caz, avem scene de război şi spaţii mai ample, dar în al doilea caz spaţiile se contractă, iar majoritatea cadrelor  sunt strâmte, de interior, în care adesea prezenţa lui Oldman ocupă ecranul.

Chiar dacă nu sunt filmări obsesive în contra-plonjeu, filmarea de jos în sus accentuând, teoretic, imaginea unor figuri monumentale, jocul actoricesc al lui Oldman reuşeşte să domine spaţiul restrâns în care se desfăşoară Churchill.

Filmul are, totuși, câteva defecte…

În pofida imenselor resurse artistice investite, personajului îi lipseşte profunzimea caracterologică. 

În primul rând, scenariul este zgârcit în a ne explica mai în amănunt opţiunile politice ale lui Churchill.

Aflăm, de exemplu, că a fost întotdeauna un oponent al Germaniei hitleriste, chiar şi atunci când vocea sa era o Casandra pe o scenă politică înspăimântată de război şi prea doritoare de pace, dar nu aflăm din replici şi nici nu ne este sugerat (deşi ar fi avut toate resursele la dispoziţie) de jocul actoricesc care sunt resorturile acestei intransingenţe singuratice.

De ce Churchill s-a opus dintotdeauna lui Hitler? Înţelegea mai bine decât colegii săi mizele totalitarismului hitlerist? Era un realist convins, un pesimist al relaţiilor internaţionale, care vedea războiul ca fiind ciclic şi inevitabil. Sau, din contră, era pur şi simplu un lord al războiului îmbrăcat în costum, pentru care scena politică nu era decât un instrument pentru a-şi desfăşura obsesiile belicoase.

Toate aceste întrebări care ar fi putut, în opinia mea, să contureze relieful personajului şi, poate, să construiască un Churchill de referință, au fost cu graţie şi talent eludate.

Scenaristul Anthony McCarten , care a semnat şi scenariul pentru „The Theory of Everything” pare că s-a specializat în a scrie roluri biografice percutante, dar unidimensionale şi bazate prea mult pe măiestria actorului care le interpretează.

Nici la acest Churchill, nici în portretizarea celebrului fizician Stephen Hawkins nu îmi par bine explicate resorturile interioare personajului.

Spun asta pentru că jocul actoricesc al lui Gary Oldman reuşeşte, într-adevăr, să depăşească aceste lipsuri. Ele reapar, însă, imediat ce începem să ne punem întrebări despre personajul Churchil oferit de film și nu doar despre felul în care acesta a fost interpretat.

Nu înţelegem, de pildă, de unde provine încăpăţânarea acestuia pentru rezistenţă armată împotriva lui Hitler. Prima impresie conduce la  personaj maniacal – Churchill are o obsesie personală anti-Hitler.

De aceea, creatorii filmului simt nevoia să contrabalnseze aparenta  nebunie printr-o scenă populistă.

Într-o escapadă neverosimilă şi ne-istorică, Churchill ajunge în metroul londonez. Aici îşi întreabă concetăţenii dacă ar trebui să-i reziste cu orice cost Germaniei naziste, sau, dimpotrivă, să accepte un compromis rușinos cu aceasta. Toţi se ridică, într-un glas, pentru gloria Britanniei.

Scena mi se pare la marginea kitschului, aducând puţin chiar cu filmele de propagandă din comunismul românesc. Aproape că îi poţi vizualiza pe actorii englezi , animaţi de ardente simţăminte patriotice şi de admiraţie faţă de conducător, cum afirmă, hotărât: „Să luptăm, Măria Ta”.

Într-un mod facil, prin această scenă melodramatică şi populistă, tensiunea politică acumulată elaborios, care exprima judicios atât conştiinţa politică a liderilor britanici de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, cât şi ezitările acestora de a se implica într-un alt conflict sângeros, este mult zădarnicită.

Din fericire, pe de altă parte, omul-Churchill este mai realist prezentat. Chiar dacă comportamentul său este uneori scandalos (ca atunci când dictează documente din baie), alteori idiosincratic, reuşeşte totuşi să dea o anumită căldură şi realism personajului.

Relaţia cu consoarta, modul cum este portretizat ca patriarh al unei familii extinse, care primeşte încununarea unei vieţi dedicate politicii (şi voinţei de putere, aşa cum singur reuşeşte) sunt prezentate echilibrat, ca o contrapondere nimerită a unei activităţi politice încrâncenate.

În concluzie, pentru toţi cei care doresc să vadă una dintre cele mai ridicate performanţe actoriceşti din 2017 şi să intre în atmosfera uneia dintre momentele cruciale ale istoriei Marii Britanii, „Darkest Hour” este o alegere excelentă.

Dacă însă doresc să înţeleagă mai bine aceste momente crucials, să cunoască forţele politice ale vremii sau personalitatea istorică a lui Winston Churchill, filmul nu oferă prea mult.

Ceea ce nu este neapărat un defect major.

Până la urmă, rolul unui un film  nu este atât să ne informeze, cât să ne emoţioneze şi să ne inspire.

Iar „Darkest Hour” reuşeşte cu brio ambele performanţe.

 

5 (100%) 1 vote

Un comentariu la „Actorie la superlativ – Gary Oldman în „Darkest Hour””

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *