Rapsodie în verde – Forma apei

Reading Time: 5 minutes

Îmbrățișată de umbră,
ea visează-n prispa casei,
verde carne, plete verzi,
ochi cu lumină de argint.
Verde, cât te iubesc, verde!”

Exact cu acest sentiment de așteptare începe Forma apei, filmul vedetă a Oscarurilor din 2018.

Realizarea mexicanului Del Torro nu este doar o realizare cinematografică majoră, ci este şi un tribut vizual adus uneia dintre cele mai frumoase poezii pe care le poate şopti, în spaniolă, un suflet extaziat în faţa întinderilor marine: „Balanţa somnambulă”, de Federico Garcia Lorca.

Chiar dacă paralela cu celebra poezie a lui Lorca nu este de găsit în alte cronici ale filmului, apropierea dintre cele două mi se pare nu doar evidentă, ci şi o cheie excelentă pentru decriptarea unui film care abundă în trimiteri cromatice.

Del Toro preia de la marele poet, în primul rând, dominanta coloristică.

Verdele infuzează fiecare colţişor al imaginii, de la culoarea metalizată a Cadillac-ului, imaginea-simbol a Americii anilor ’50, trecând prin verdele uniformei femeilor de serviciu pentru a se împlini în verdele algelor din solzii amfibianului-zeu.

Echipa formată din Paul D. Austerberry (Saga Amurg, Pompeii), Shane Vieau, Jeffrey A. Melvin (ultimii doi colaborând cu Del Toro într-o altă ficţiune fantastică tot cu dominantă coloristică, Crimson Peak) reuşesc să ducă la perfecţiune mizanscena, premiul Oscar pentru scenografie fiind binemeritat.

Reuşita regizorului şi a echipei sale nu a fost doar să facă verdele omniprezent, adică doar capacitatea tehnică, ci și modul în care au realizat întreţeserea simbolurilor vieţii în trama filmului.

Ca cineast, Del Torro accentuează tocmai posibilităţile evocatoare ale imaginii şi sunetului, care nu doar completează intriga, dar participă în mod activ la construcţia întregului artistic numit film.

Consider că 50 % din naraţiune se află în modalitatea de a povesti audio şi vizual. Cred că scenariul este baza întregului, însă, cu siguranţă, nu el povesteşte filmul. Spune povestea, dar nu narează filmul ca întreg. O bună parte a povestirii se află în detalii.

Exact detaliile de care vorbeşte Del Torro constituie substanţa filmului.

Uneori ai senzaţia că este atât de important coloritul, insidios şi polimorf, încât acesta pare să fie subiectul filmului, nu neapărat ceea ce este povestit.

Ajungând la naraţiunea propriu-zisă, constatăm că este o povestire simplă, dar ofertantă.

O tânără surdo-mută (Sally Hawkins) îşi trăieşte viaţa marcată de izolare.

După ce iese din lumea fascinantă a viselor, se trezește în rutina fiecărei dimineţi: o baie … lungă, un ou fiert (exact, încă un simbol al vieţii), o vizită în apartamentul alăturat, la singurul său prieten, un bătrân pictor ratat şi gay (Richard Jenkins, nominalizat la Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar).

Prin claustrarea în care trăiește, forma şi aranjamentul atelierului, modul acestuia de a se îmbrăca şi de a se comporta, prietenul Elizei nu este altcineva decât „omul de sticlă” al lui Amelie Poulain. Şi acolo, şi aici, funcţionează ca un semn al marginalizării, al izolării trăite de aceste două personaje feminine.

Apoi, începe ziua de lucru ca femeie de serviciu într-un laborator secret al guvernului american. Munca grea este dublată de dispreţul social, atât pentru ceea ce face, cât şi pentru ceea ce este. Singura ei prietenă este o negresă (Zelda Fuller), care compensează muţenia Elizei printr-o verbozitatea considerabilă.

Destul de repede cunoaştem principalul antagonist: şeful dispozitivului de pază al locaţiei secrete, Richard Strickland (Michael Shannon). Un WASP (white anglo-saxon protestant), acesta este portretizat în culori negre: violent, dispreţuitor cu cei mai slabi decât el, linguşitor cu cei mai puternici, trăind visul american al anilor ’50.

Personajele cu care intrăm în contact în prima parte a filmului, verosimile, trăind şi respirând în lumea noastră, constituie partea de critică socială. O hispanică suferind de handicap, prietena ei, o negresă altruistă, un artist izolat şi eşuat constituie o Americă paralelă celei reprezentată prin reclamele la maşini scumpe. În viziunea stângistă a lui Del Toro, în lumea frumoasă a Cadillacurilor şi a caselor cu peluză trăiesc persoane precum Strickland, deformate de violenţă şi reprezentând un guvern militarist, aflat într-o permanentă cursă a înarmărilor.

Exact acesta este modul în care guvernul american îl vede pe omul-amfibian, o creatură necunoscută şi neobişnuită, pescuită din apele îndepărtate ale Amazonului şi adusă în condiţii de maximă siguranţă în laborator.

Dar nu astfel îl va vedea Eliza. Ea însăşi marginalizată şi incapabilă de a comunica verbal, va putea să între în legătură cu acesta prin gesturi. Destul de previzibil, nedreptăţile sociale vor fi depăşite prin intrarea pe domeniul fantasticului, omniprezent în creaţiile lui Del Torro, așa cum el însuși declară:

Ai intuiţia faptului că există ceva, acolo, dar dincolo de lumea fizică. Arta şi religia sunt singurele mijloace de a ajunge la această realitate [transcendentă, nn].

Urmând un mit al Zburătorului, Eliza intră în contact amfibian misterios, zeificat de triburile amazoniene, dar simplu obiect de studiu pentru experimentele sadice ale guvernului american, şi, cu timpul, se îndrăgosteşte de el.

Atât de profund încât Eliza, cea mută, va cânta de fericire.

Verde, cât te iubesc, verde!
Verde vânt, verde tulpină.
Barcă-n largurile mării
și calul pe vârf de munte.

Trebuie precizat că, la Federico Garcia Lorca, calul este un simbol erotic, întărindu-se astfel componenta romantică a cinematografiei lui Del Torro.

Amfibianul său poate, cred, fi asimilat calului, din perspectiva funcţiei jucate în film (obiect al dragostei aflat într-un alt regn, semn al dificultăţilor în comunicare).

Povestea de dragoste este ameninţată în momentul în care guvernul american realizează că amfibianul nu poate fi utilizat ca armă. Iar dacă nu poate distruge inamicul, înseamnă că este inutil şi trebuie să dispară. Eliza află şi, eroic, se hotărăşte să îl scape.

Urmează o serie de peripeţii demne de un thriller de mâna a doua. Acestea vor culmina într-un final imposibil, menit să asigure şi succesul la publicul larg, necesar pentru finanţarea viitoarelor proiecte ale lui Del Torro.

Sfârşitul romantic este necesar şi pentru creşterea/menţinerea prestigiului premiilor Academiei Americane de Film, care adesea preferă să premieze filme pe placul publicului larg atât timp cât sunt politically correct.

Guillermo del Toro a reuşit să facă un extraordinar film despre simbolismul culorii verde, un film de dragoste bun şi un film politic prost.

Forma apei este un film politic prost pentru că este programatic: toți marginalii sunt buni, fie ca sunt hispanici, negri sau homosexuali, iar toți albii sunt răi.

Cred că nuanțările ar fi fost binevenite, dacă nu chiar necesare, pentru a oferi credibilitate criticii sociale a filmului.

De aceea, eu unul înclin să văd doar frumoasa, deși imposibila, poveste de dragoste.

Rămânem, așadar, cu un câștig real după acest film?

Eu cred ca da!

Sigur vom (re-)citi cu mult mai multă atenție „Balada somnambulă” de Federico Garcia Lorca.

Și cu siguranță celebrele aliterații

Verde, que te quiero verde

vor rezona mult mai puternic în inimile noastre.

Rate this post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *