Realitatea profundă a visului – Despre trup şi suflet

Reading Time: 6 minutes

Este minunat că un asemenea film poate să emoţioneze atât de multă lume. Îmi dă atâta încredere în cinema şi în comunicarea umană”.

Acestea au fost cuvintele lui Ildyko Enedy atunci când Despre trup şi suflet (On body and soul) a câştigat Premiul Festivalului de Film de la Sydney.

Şi, într-adevăr, acest film, câştigător şi al prestigiosului Urs de Aur la Berlin, este o explorare cinematografică extraordinară despre posibilităţile comunicării, despre puterea de a depăşi ceea ce desparte fiinţele umane.

Pentru cei care mai au puterea să viseze, vorbeşte chiar despre modul în care universul acţionează subtil, dar ferm, pentru ca două suflete pereche să se găsească. Pentru cei realişti, dar care apreciază frumuseţea fabulaţiei estetice, reprezintă o rază de speranţă a artei.

Filmografia lui Enedy utilizează paralelisme narative pentru a ilustra o idee centrală. Ea evidenţiază dileme spirituale prin prezentarea unor destine separate iniţial, dar care se unesc, surprinzător, la final. Toate pledează pentru legături care ascunse raţiunii, dar deschise inimii.

De exemplu, Secolul meu XX (1999), premiat la Cannes, prezintă povestea a două surori despărţite la naştere. Ele pornesc pe drumuri diferite, pentru a se întâlni apoi întâmplător în acelaşi tren Orient Express. Una devenise curtezană de lux, cealaltă militantă feministă. În final, însă, ambele îşi regăsesc legăturile de sânge, demonstrând că realităţile ascunse ale copilăriei nu pot să fie niciodată uitate.

O altă constantă a filmografiei lui Enedy este exploatarea estetică şi narativă a fenomenelor aflate la limita explicaţiei raţionale.

Simon, magicianul,  un film care de asemenea s-a bucurat de mai multe premii ale cinematografiei europene (printre care Măslinul de Aur, decernat în cadrul Festivalului de Film European, Lecce, Italia), conţine asemenea elemente supranaturale. Simon, un medium din Budapesta, este chemat la Paris pentru a rezolva o crimă. Aici va trăi o frumoasă poveste de dragoste cu Jeanne, o pariziancă, fără ca nici unul să vorbească limba celuilalt.

Tema dificultăţilor în comunicare şi a modurilor de depăşire ale acestora va fi tema centrală şi în actuala peliculă, Despre trup şi suflet.

Aceasta se deschide cu o splendidă scenă din natură: la o margine de pădure adie o briză ca de început de lume. Filmată într-un stil care aminteşte de Oglinda a lui Tarkovski, ni se induce dorinţa de revenire la un sine pierdut. Începem să plonjăm în straturile profunde ale personalităţii, în paralel cu desfăşurarea cinematografică.

Frumuseţea naturii, însoţită de o sunetele sale originare, creează o linişte introspectivă în spectator, propice explorărilor onirice. Înaintăm apoi în adâncul pădurii: pe fondul unui frumos peisaj de iarnă, un cerb şi ciuta sa hălăduiesc prin pădurea îngheţată în căutarea unor frunze sau fire de iarbă, care ar putea fi încă fragede pentru consum.

Călătoria sălbăticiunilor este filmată în culori atât de clare încât simţim, prin ecran, senzaţia îmbătătoare a aerului rece şi pur.

Aici se vede clar aportul lui Mate Herbai, directorul de cinematografie a filmului, care a şi primit, dealtfel, premiul Camerimage pe 2017.

O minunată scenă în care cerbul îşi pune, protector, capul peste greabănul ciutei, parcă pentru a o feri de gerul care îi înconjoară, introduce subiectul filmului: dragostea.

Scenele de vis sunt rapid contrastate cu imaginile unor alte cornute, de data aceasta însă în captivitate, duse la abator, sacrificate şi prelucrate.

Diferenţa şocantă dintre frumuseţea libertăţii şi a tandreţei şi realitatea cruntă a scenelor din măcelărie te duce, pentru moment, la montajul din Greva lui Eisenstein. Regizorul sovietic foloseşte acolo montajul paralelel: imaginile filmate tot într-un abator sunt puse alături de imagini ale exploatării muncitorilor de către proprietarii capitalişti. Se induce astfel în spectator imaginea cruzimii relaţiilor de muncă din perspectivă comunistă.

În cazul de faţă, montajul paralel este folosit pentru a reda contrastul dintre trup, supus constrângerilor de orice fel şi suflet, doritor infinit de libertate şi comuniune umană.

După extrem de grăitoarele scene iniţiale din lumea celor care nu cuvântă, cunoaştem protagoniştii umani. Endre (Geza Morcsany, aflat la prima sa apariţie cinematografică), director financiar al abatorului, urmăreşte cu o privire melancolică, prin fereastra biroului, angajaţii abatorului.

Ascunsă într-un colţ de umbră, într-o poziţie destul de rigidă, o nouă angajată se ţine retrasă de ceilalţi. Razele soarelui, ca şi privirea lui Endre, o caută. Se apropie vârful unui pantof, prins pentru o clipă de lumină. Ca şi cum ar topi-o, aceasta realizează şi se retrage, încet, complet în umbră.

Pe ea o cheamă Maria (Alexandra Borbely), şi este noul inspector de calitate al abatorului. Pedantă în aplicarea criteriilor de calitate a cărnii tranşate (pe fondul unei uşoare forme de autism nedeclarate), îşi atrage rapid antipatia celorlalţi angajaţi.

Endre înţelege rapid că există ceva special în legătură cu Maria. Încearcă să o protejeze de ceilalţi angajaţi şi chiar să se aproprie de ea. Tentativă nereuşită, dealtfel. În pofida propriei dorinţe, blocajele psihologice o împiedică să se deschidă, la rândul ei, interesului lui Endre.

Cinematografia lui Mate Herbai contribuie la sublinierea acestor piedicini prin abundenţa imaginilor în ramă (supracadraj). Ele trimit, la nivel conceptual, la izolarea pe care o resimt personajele unele faţă de celelalte. Acelaşi eşec comunicaţional este exprimat şi prin foarte multe imagini cu profunzime de câmp redusă:  personajul central apare extrem de clar, dar separat de spaţiul înconjurător care rămâne scufundat complet în ceaţă/blur.

În acest moment, filmul pare să vorbească despre imposibilitatea comunicării umane, despre dificultăţile în a exprima şi a primi dragostea, despre tăcerile prea grele pentru a fi ridicate.

Însă mână providenţială, declanşată în cazul de faţă de ancheta realizată în fabrică pentru descoperirea unui furt de substanţe afrodiziace, reuşeşte să anuleze aceste blocaje.

În cursul cercetărilor care urmează, spre surprinderea noastră, descoperim că frumoasele sălbăticiuni de la început nu sunt altceva decât alter-ego-uri ale lui Endre şi Maria.

Înaintea noastră se ridică întrebarea crucială a filmului:

Pot două persoane diferite să viseze acelaşi lucru?

În momentul în care şi cei doi protagonişti realizează acelaşi lucru,  o fascinantă cursă cu obstacole se declanşează. Fiecare încearcă să alerge în întâmpinarea celuilalt. Să îşi depăşească propriile frustrări, neîmpliniri, blocaje psihologice la limita autismului.

Povestea de dragoste dintre cei doi rămâne se se desfăşoare din ce în ce mai mult pe tărâmul visului. Defectele fizice (mâna paralizată a lui Endre) se completează cu defectele psihologice (forma de autism de care suferă Maria). Amândoi încearcă să se se regăsească prin descoperirea celuilalt, să fie mai bun în relaţia cu el.

Vor fi şi căderi când totul pare pierdut.

La un moment dat, chiar, Endre se hotărăşte să rupă relaţia. Pentru a filma tristul eveniment, camera se ascunde după un geam (simbol al izolării de ceilalţi) şi începe să urmărească, printr-un travelling lateral, cum acesta comunică tragica sa hotărâre Mariei. În momentul în reuşeşte să rosteşte concluzia, cei doi se opresc, despărţiţi vizual de rama unui geam. Hotarului de lemn din fereastră îi corespunde hotarul psihologic nou apărut între ei.

Evoluţia personajelor nu se opreşte, din fericire, în acest moment. Ele continuă efortul de a depăşi propriile probleme pentru a căuta împlinirea în dragoste. Maria, în mod deosebit, arată o încăpăţânare admirabilă pentru a înţelege misterele amorului. La un moment dat, în parc, începe să fixeze cu atenţie un cuplu de tineri sărutându-se, ceea ce creează revoltă din partea acestora, dar ne face şi pe noi, ca spectatori, să privim de la distanţă realităţi pe care le considerăm ca fiind date de-a gata.

Despre trup şi despre suflet este o poveste de dragoste, dar şi mult mai mult decât atât. Este o pledoarie pentru acceptarea celuilalt, despre comunicare şi capcanele ei, despre toleranţă şi cât de uşor aceasta poate fi uitată.

Dar cea mai bună înţelegere a filmului pare să fie o pledoarie pentru depăşirea blocajelor de comunicare pentru a-l regăsi pe celălalt nu aşa cum se prezintă el în viaţa de zi cu zi, ci aşa cum se trăieşte pe sine în lumea magică a visului, simbolizată de cele două sălbăticiuni proiecţii onirice ale personajelor din viaţa reală.

Rate this post

Un comentariu la „Realitatea profundă a visului – Despre trup şi suflet”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *