Trei panouri lângă Ebbing, Missouri

Reading Time: 7 minutes

Criteriul central al consumului cinematografic constă în căutarea ieșirii din cotidian, în oferirea unei căi facile spre o lume ideală.

Multe capodopere ne ridică în celeste culmi ale închipuirii unde domnește perfecțiunea și frumusețea. Altele ne îngrozesc cu privelişti danteşti.

Câteva, însă, mult mai puţine, ne ţintuiesc în lumea de zi cu zi. Aici, și nu altundeva, ne trimit o rază de înţelegere care ne ajută să privim mai atent, mai empatic, în sufletul omenesc.

Trei panouri lângă Ebbing, Missouri, este o asemenea capodoperă. Undeva, in the middle of nowhere (numele oraşului chiar este imaginar), o mamă trăieşte drama pierderii fetei sale, violate şi ucise și nu poate accepta că sadicul ucigaş nu a fost prins de poliţie.

Ideea de a utiliza trei panouri publicitare uitate undeva pe un câmp vine cumva, destul de natural. Pe ele va afişa tot atâtea mesaje prin care frustrarea sa, prezentată public, provoacă mânia unei întregi comunităţi, până atunci apatică.

Cele trei panouri au, aşadar, funcţia de a disrupe viaţa personajelor. Nouă, spectatorilor,  ne permite să urmărim traiectoria lor în funcţie de propriile afecte, de propriile tragedii.

Intrăm în lumea lor strâmtă, în care neîmplinirile fiecăruia sunt cunoscute de toţi ceilalţi, iar viaţa este trăită într-un  permanent bemol disonant.

Francis McDormand o joacă extrem de convingător pe Mildred Hayes, mamă (aproape) denaturată, a cărei viaţă intrase în derivă cu mult înainte de dispariţia fetei sale. Divorţată de un soţ violent, încearcă, dar nu reuşeşte, să îşi crească corect cei doi copii, o fată şi un băiat. Adolescenţii, care tocmai încep vârsta înţelegerii, o judecă prin prisma propriilor nevoi de modele. Iar Mildred este departe de a fi o mamă model.

Moartea fetei îi ridică frustrarea la cote paroxistice. În sufletul ei creşte o puertnică nevoie de răzbunare camuflată sub apelul la justiţie.  Devine un personaj contondent, care se luptă cu oricine îi stă în cale: tipul de femeie în faţa cărora bărbaţii apropie instinctiv picioarele. Dealtfel, chiar violentează pe unul dintre colegii fiului său în acest mod extrem de … nesportiv.

Paradoxal la crearea acestui personaj este nu doar că empatizăm cu suferinţa ei, ci mai ales că începem să ne dăm seama de iraţionalitatea actelor sale. Durerea unei mame care şi-a pierdut copilul impune respect şi asigură un soi de imunitate şi impunitate faţă de orice exces pe care aceasta l-ar comite.

Reușita cinematografică în acest caz este că ni le arată și le evaluează etic din exterior, de pe poziţii oarecum obiective.

Primul standard obiectiv este reacţia, sinceră, a şerifului Willoughby (Woody Harrelson), care își susține poziția cu argumente juridice.

Atunci când vedem iniţial panourile, suntem tentaţi să credem, precum Mildred, că acesta nu a depus toate eforturile care îi erau la îndemână pentru a rezolva crima.

Când, însă, îl cunoaștem, înţelegem nu doar că este un poliţist redutabil, ci şi o persoană extrem de echilibrată. Willoughby îi explică, într-un tete a tete convingător, că a făcut tot posibilul permis de lege pentru prinderea făptaşului. Că dorinţa de justiţie, oricât de înfocată, nu poate călca peste drepturile celorlalţi.

Ni se transmite, aşadar, sentimentul că Mildred nu este doar o mamă îndurerată, ci o persoană frustrată, dezechilibrată aproape, care caută răzbunarea pentru a-şi acoperi propria neîmplinire ca părinte.

Dacă primul criteriu a fost de natură narativă, al doilea ţine de mizanscenă. Filmul este realizat în cheie realistă,  turnat într-un orăşel de provincie american real. Nu are cadre subiective sau deformatoare.

Opţiunea regizorală pentru realitate se regăseşte într-o scenă intensă filmului, care aminteşte de versetul biblic (Ieremia 31:15):

Un glas se aude în Rama, bocet şi plâns amar: Rahela îşi plânge fiii. Nu vrea să fie mângâiată pentru fiii ei, fiindcă nu mai sunt.

Versetul exprimă refuzul oricărui escapism, oricărei metode de alinare. Realitatea inconturnabilă a morţii este trăită până la capăt, în stare de perfectă luciditate, cu ochii larg deschişi faţă de nedreptatea suferită.

În „Trei panouri”, regăsim aceeaşi duritate a durerii. Pe când aranja ghivecile de flori – ofrandă pentru fiica ei sub panourile acuzatoare, Mildred zăreşte o căprioară ieșind din pădure. O scenă magică prin serenitatea ei, prin încrederea pe care sfioasa creatură pare să i-o acorde. Perfect contrast între asperitatea caracterului femeii și inocența diafană a sălbăticiunii. Mildred recunoaşte:

Cum se face că ai apărut aici, de nicăieri, arătând atât de bine? Nu vrei să mă faci să cred în reîncarnare sau aşa ceva, nu? Da, eşti frumoasă, dar nu eşti ea. Ea a fost ucisă, şi va fi moartă pentru totdeauna.

În alte condiţii, în alt fel de film, căprioara ar fi echivalat cu o împăcare, poate chiar cu o călătorie pe alte tărâmuri, mai bune. Poate chiar substituirea fetei cu altceva. Frances McDormand dozează aici, însă, impecabil, suferința mamei care nu a pierdut un copil şi asprimea femeii care nu mai are nimic (sau aproape nimic) de pierdut.

Poliţistul bun, poliţistul rău

Dacă Francis McDormand a primit un binemeritat premiu Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal, unul dintre antagoniştii săi a primit Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar, în timp ce al doilea a fost nominalizat pentru acelaşi premiu.

Ţinta campaniei de protest a lui Midred Hayes o constituie şeful poliţiei din Ebbing. Jucat impecabil de Woody Harrelson, acesta reprezintă contraponderea a tot ceea ce însemna Mildred.

Acolo unde ea caută răzbunare, el cercetează cu mijloacele legale ale justiţiei. Acolo unde ea îşi pierde răbdarea şi începe să dispere, el susţine că întotdeauna mai există o şansă ca, din întâmplare, autorul crimei să fie prins şi să plătească pentru faptele sale.

Alături de Harrelson, apare, însă, personajul-oglindă al lui Mildred. La fel de iraţional și violent, dar şi la fel de disperat în a-şi căuta drumul şi vocaţia. Poliţistul Sam Dixon este rasist şi violent, locuieşte în continuare cu mama sa la cei peste 30 de ani ai săi, şi, bineînţeles, are şi o problemă cu băutura.

Jocul lui Sam Rockwell reuşeşte să exprime atât agresivitatea sa atavică, lipsa de cultură și de bună-creștere, dar şi o oarecare inteligenţă nativă şi o pasiune pentru bine.

Trăsătura salutară a personajului este admiraţia pe care o nutreşte faţă de Willoughby. Dixon este dispus să bată pe oricine îl supără pe şeful său, iar atunci când are o bănuială că cineva l-a supărat tare, nu ezită să aplice violenţa extremă.

Esențială în construcţia acestui personaj este, însă, capacitatea sa de a se schimba în bine sub influenţa mentorului său, Willoughby. Într-o scrisoare pe care i-o adresează, șeful și mentorul său îl sfatuiește că:

Tot ce ai nevoie să devii un bun detectiv este dragostea. Pentru că prin dragoste vine calmul, iar prin calm vine raţiunea. Şi ai nevoie de raţiune pentru a descoperi probe, uneori. Este cam tot ce ai nevoie. Şi nici măcar nu ai nevoie de o armă. Şi sigur nu ai nevoie de ură. Ura nu a rezolvat niciodată nici un caz, însă calmul da. Şi raţiunea. Încearcă! Măcar ca o schimbare!

Cred că trimiterea paulină la imnul dragostei este evidentă în acest moment. Ei bine, schimbarea prin dragoste va veni neîntârziat.

Dixon citeşte scrisoarea în timp ce clădirea în care se află este incendiată. Absorbit de lectură, ajunge el însuşi în pericol să moară, însă izbuteşte în ultima clipă să se salveze din şi prin flăcări. Cel care supravieţuieşte, deși desfigurat de flăcari, va fi total diferită de omul întreg de dinainte de misiva catalizatoare, ca şi cum flacară dragostei i-ar fi ars ura din suflet pentru a-i da o nouă viaţă întru dragoste. Și dragostea o va căuta Dixon de acum înainte.

Dragostea toate le împlineşte

Scrisoarea lui Willoughby are un efect catartic. Noi înşine începem să interpretăm diferit evoluţia lor,  de această dată din perspectiva dragostei care pare a le infuza acțiunile.

Atmosfera filmului devine mai relaxată, personajele mai iertătoare.  Atunci când doresc să implementeze dreptatea oamenilor, în clasicul stil justițiar al frontierei americans,  cu o puşcă înarmată,  o maşină de teren și o privire oțelită, nu mai sunt convingători. Și, dealtfel, într-un viraj narativ în egală măsura surprinzător prin improbabilitate, dar așteptat din prisma ultimelor schimbări interioare ale personajelor, filmul se încheie într-una dintre cele mai închegate exituri cinematografice din ultimul timp.

În opinia mea, Trei panouri are un profund caracter spiritual. Principalele personaje sunt prezentate ca suferind o furie latentă, care poate izbucni oricând cu maxim efect distructiv. Furia pare să izvorască dintr-o căutare sinceră, chiar dacă haotică, a dreptăţii. Mildred caută vinovați în cazul morţii fiicei sale şi, poate, pentru a compensa propria sa vinovăție de mamă puțin denaturată.

Dixon, pe de altă parte, caută dreptatea în meserie, dar depăşeşte greu propriile complexe. O găsește atunci când înțelege că polițistul nu e cel care doar pedepsește, ci și cel care protejează.

Salvarea amândurora vine atunci când, având în minte dragostea de care vorbea Willoughby, amândoi se hotărăsc să ierte.

Filmul se încheie în cheia iertării. Operează, în mintea spectatorului, o adevarată metanoia faţă de neîmplinirile avatarurilor dreptăţii în lumea de aici.

Crucial, însă, oferă și o prefigurare a unei transformări reale a universului nostru moral ,dacă am permite, precum Dixon, ca dragostea să ardă vieţile noastre.

Rate this post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *