Parfum interbelic, realități contemporane – Octav

Reading Time: 2 minutes

În pofida numeroaselor aprecieri pozitive, îndrăznesc să afirm că filmul este slab.

Iureş este în cel mai bun caz mediocru, deşi rolul principal pe care îl joacă este pivotal pentru succesul filmului.

Personajul creat de el, sau mai bine zis, stricat de Iureş, este condescendent, incomplet şi absurd. Nu înţelegem ce simte faţă de loialul său prieten din copilărie, cum a dus-o în timpul îndelungatului său exil parizian (e un loc comun: toţi exilaţii români pleacă la Paris, ca şi se presupune că acolo sunt foarte trişti şi o duc tare rău…)

Scenariul lasă prea multe spaţii albe în ceea ce ar fi putut să fie o biografie a lui Octav, o expunere oricât de sumară a luptelor, înfrângerilor, suferinţelor, şi bucuriilor acestuia. Nu o dată ai impresia că personajul este dacă nu autist, atunci pur şi simplu suferă de pierderi masive de memorie şi este insuficient maturizat. Iar aceste scăpări apar în ciuda temelor generoase care sunt abordate de film: întoarcerea în copilărie, victoria asupra comunismului, prietenia peste decenii etc.
Sunt şi puncte albe, chiar consistente. În primul rând, muzica semnată de Vladimir Cosma. Datorită măiestriei acestuia, fundalul sonor nu doar creează atmosferă, dar este în stare să devină narator, să povestească ceea ce Octav simte. Este un glas al locurilor copilăriei, al casei părinteşti, al traumelor şi bucuriilor trăite în copilăria mică. Imaginea este şi ea de înalt nivel, reuşind să dea profunzime peisajelor şi decorurilor.
Interpreţii celor doi copii merită menţionaţi pentru naturaleţea, credibilitatea cu care reuşesc să ducă la bun sfârşit două roluri destul de consistente, în opinia mea. În special Alessia Tofan reuşeşte să dea viaţă unui personaj în egală măsură ingenuu, puternic şi sugestiv.
Este un film frumos, fără îndoială, dar consider că se bucură de aprecieri nemeritate. De ce? În mare parte, din nevoia culturii româneşti actuale de a idealiza trecutul. Osanalele filmului provin de la acele voci care laudă repetitiv „boierii de altă dată”, perioada interbelică etc. Astfel, asemenea filmelor lui Nicolaescu, care erau bune că arătau trecutul nostru glorios, şi filmul ăsta e bun pentru că vorbeşte despre nostalgia timpurilor dinainte de comunism, când, nu ne putem îndoi, totul era bine şi frumos înainte să fie stricat de comuniştii răi şi urâţi.
A doua cauză rezidă, cred, în lipsa posibilităţii de comparaţie în producţia cinematografică românească contemporană. Dacă spargi tiparul filmelor miserabiliste şi faci un fim fără sex, violenţă sau limbaj vulgar, adică, altfel spus, iei o pauză în a spune că „Românica e naşpa”, atunci vei fi salutat ca un erou creator. Un pariu care, trebuie să recunosc, i-a ieşit lui Celibidache.
Merită văzut? Cu siguranţă, DA! Fie şi numai pentru a contrazice părerile unuia şi altuia care vor să se bage în seamă, cea de faţă fiind inclusă! 😉

Rate this post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *