Patologia eleganței – Firul fantomă

Reading Time: 5 minutes

Primele momente ale filmului (Phantom Thread) ne introduc, simbolic, în dihotomia care se va dovedi esenţială pentru desfăşurarea naraţiunii.
Vedem un interior luxos, dominat de tonuri calde de alb. Ieşim apoi în faţa imobilului unde un grup de femei, puţin înfrigurate, foarte emoţionate, aşteaptă să pătrundă în eleganta casă a creatorului de modă Reynolds Woodcock.
Restul filmului va povesti încercarea uneia dintre ele, Alma, de a accede la eleganţa, serenitatea şi perfecţiunea impecabilă ale acestei case.

De extracţie modestă, originară din Europa de Est și trăind în Anglia rurală, Alma va deveni partenera lui Reynolds Woodcock, jucat genial de Daniel Day-Lewis.

Cunoscut pentru efortul susţinut pe care îl acordă rolurilor sale, Lewis creează un rol extrem de migălos, care împrumută mult din perfecţiunea rochiilor scumpe.

Câştigător deja a 3 premii Oscar, Lewis a fost nominalizat, pentru rolul lui Woodcock cel de-al patrulea, pe care l-a cedat lui Garry Oldman.
Creator haute-couture, Woodcock este prezentat ca un geniu la limita maniacalului, un fin cunoscător al formelor feminine.

Mai mult, el apare ca un vizionar al modului în care o rochie frumoasă poate completa şi complimenta o femeie, indiferent dacă este frumoasă sau nu, tânără sau mai în vârstă.

Geniul său este la graniţa dintre creativitate şi meşteşug, reuşind să aibă o clientelă selectă, chiar princiară.

Tensiunea principală a filmului este dată de încercarea Almei de a pătrunde şi a deveni rezidentă permanentă a casei lui Reynolds, de a depăşi statutul de simplă chiriaşă pasageră, aşa cum Woodcock obişnuia să facă cu celelalte partenere ale sale.

O bună parte din timp, mitul fetei de la ţară care îşi caută dragostea cu un bărbat sofisticat de la oraş pare să ni se desfăşoare în faţa ochilor.

Fundalul este reprezentat de eleganţa clasică a creaţiilor de modă (filmul primind premiul BAFTA pentru cele mai bune costume), de liniştea chirurgicală a atelierului de lucru.

În spectator se instalează o sentiment plăcut de lux, în care mizanscena perfecționistă se întâlnește cu muzica bine temperată.

Cadrul este perfect pentru ca aşteptările unei naraţiuni romantice să fie, rând pe rând, confirmate: cavalerul apare pe un cal alb (în cazul de faţă, un elegant coupe roşu, condus cu viteză şi precizie pe străzile îndepărtate, rurale ale Angliei) şi salvează fata din închisoarea în care era ţinută (aici, viaţa anostă de chelneriţă de provincie).

O duce apoi în palatul său (casa de modă renumită), unde ea ar trebui să înceapă o nouă şi frumoasă viaţă.

Cenuşăreasa şi prinţul său. www.focusfeatures.com

Bineînţeles, toate acestea sunt privite din perspectiva fetei, căci prinţul are cu totul şi cu totul alte priorităţi. Viaţa lui trebuie să fie la fel de curată, de precisă şi de elegantă ca şi creaţiile sale. Pentru el, Alma nu este decât un model, de care se va debarasa la un moment dat aşa cum o rochie este purtată şi apoi părăsită la haine vechi.

Cele două naraţiuni sugerate – geniul creator şi Cenuşăreasa în căutarea dragostei, construiesc cu migală aşteptări în spectator. Acestea se vor izbi la un moment dat, dramatic, fără ca nici una dintre ele să câştige în final.

Ca spectatori, suntem introduşi în obiceiul lui Reynolds de a schimba partenerele, proces gestionat cu o rece privire administrativă de sora sa.

Cyrill, creierul financiar şi cu sânge rece al casei Woodcock. www.focusfeatures.com

Iniţial vor apărea tăceri sugestive, apoi vorbe tăioase.

Într-un final, cele două caractere se vor ciocni frontal, iar deznodământul va fi departe de cel aşteptat.

Succesul acestui film nu este dat neapărat de ceea ce el exprimă explicit, ci de ceea ce implică în mintea spectatorului. Deşi are în centru în geniu, Firul fantomă nu este despre creaţie, ci despre mania creatorului. Deşi prezintă o poveste romantică, nu vorbeşte despre dragoste, ci despre dependenţa îndrăgostiţilor.

Tema principală o constituie relaţiile de dependenţă dintre oameni, cochilia construită în jurul fiecăruia dintre noi de propriile obsesii.

Însă filmul dezbate și vulnerabilităţile prin care comunicăm cu ceilalți. Cele care ne leagă, prin mii de fire invizibile, dar extrem de puternice, de toți cei din jur.
Regăsirea umanităţii şi chiar maturizarea survin în pelicula lui Paul Thomas Anderson într-un mod tulburător şi chiar revoltător.

După ce a mai colaborat cu Daniel-Day Lewis în There will be blood (2007), Paul Thomas Anderson păstrează legăturile de familie ca una dintre trăsăturile definitorii ale artei sale regizorale.
În prim plan apare personalitatea geniului, a creatorului, cel care face ca totul să se învârtă în jurul puterii sale creatoare.

Dar, în acelaşi timp, tot acesta este sensibil faţă de cea mai mică alterare a habitatului său.

Procesul său de creație necesită atenta supraveghere din partea celor din jur, mai ales a surorii sale.

Există o latură infantilă a personajului lui Reynolds, exprimată prin legătura ombilicală, încă neterminată, cu mama sa. Chiar activitatea sa profesională – creaţia de modă, a fost descoperită şi cultivată în relaţie maternă, atunci când i-a realizat mamei sale rochia de nuntă pentru cea de-a doua căsătorie.

Acest cordon ombilical invizibil, dar permanent, este clar simbolizat prin şuviţa din părul mamei cusută în însăşi haina pe care o poartă zilnic.
În contrapondere, sora sa, Cyrill, pare să fie mai degrabă o figură paternă( Leslie Manville) actriţa fiind nominalizată pentru acest rol la Oscarul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar.
Atentă la a satisface dorinţele şi nevoile lui Reynolds, Cyrill este în acelaşi timp autoritară, impunând cu stricteţe reguli peste care Reynolds nici nu îşi poate imagina că ar putea să treacă.
În momentul în care apare Alma în viața lor, ne întrebăm care va fi rolul ei în acest sistem de dependenţe atât de bine pus la punct.

Va putea ea, oare, să se integreze în acest univers ostil, să ofere satisfacţie anumitor nevoi ale lui Reynolds care nu pot să fie satisfăcute de sora acestuia? Va încerca, dimpotrivă, să o elimine pe Cyrill pentru a profita, singură, de vulnerabilităţile lui Reynolds?

Sau, cel mai probabil, va fi ea însăși eliminată aşa cum atâtea alte tinere femei au fost eliminate deja de acest cuplu frate-soră care pare autosuficient.

În mod neaşteptat, nici unul dintre cele trei scenarii potenţiale nu se va împlini. Naraţiunea va miza pe o transformare neaşteptată, dar verosimilă a personajelor care va duce atât la maturizarea lui Reynolds, cât şi a Almei. Primul va învăţa asumarea dependenţei în relaţia cu celălalt, iar ea curajul de a veghea.

Pe de altă parte, personajele par să involueze din punct de vedere moral şi chiar din perspectiva verosimilităţii lor. Puterea lor de evocare stă în şocul pe care reuşesc să îl administreze spectatorului atunci când acesta încearcă să completeze puzzle-urile caracterologice.
O serie de scene memorabile se înlănţuie, spre finalul filmului, pentru a descrie idila dintre cei doi. Acestea par să descrie înrăutăţirea stării acestora, pentru ca, la un moment dat, să constatăm dezvoltarea unei patologii a dependenţelor reciproce.

 

În concluzie, exact aceasta este miza artistică a acestei capodopere: exarcebarea tragediei (în sensul ei antic, de înrăutăţire a situaţiei inţiale), însoţită de decăderea morală şi psihologică.

Un regal al plăcerii estetice pe care geniul lui Daniel Day-Lewis, exuberenţa lui şi precizia de gheaţă a lui Leslie îl vor face de neuitat.

Rate this post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *