În luna decembrie 2018, asociația Fala Portugues a adus publicului român selecția de filme portugheze prezentate la Festivalul Filmului Portughez de la New York. Mai jos sunt două cronici a unor scurt-metraje care m-au impresionat.

Țestoasa

Scurt-metrajul este o transpunere cinematografică a relației duale pe care personajul său – o fată care încearcă să scape dintr-o zonă a terorii din Orientul Mijlociu, o are cu pământul, pe de o parte, și cu apa – mediu al libertății, pe de altă parte.

Relația este construită utilizând o mizanscenă și o muzică extrem de coerente și convergente, tăind, practic, pelicula în două părți întrețesute de personajul-narator. Pe de o parte, avem culorile marine, plăcute privirii, deși reci, dublate de o coloană sonoră care susține serenitatea peisajului și de o cameră fixă. Pe uscat, verdele devine crud, camera devine zbuciumată, urmând acțiunea intensă și amenințătoare.

Pasajul între cele două lumi se face prin intermediul unei pânze care se vălurește precum marea liniștită, pentru a fi, apoi, rupt de realitatea cruntă a războiului civil.

Simbolul țestoasei – condensat într-un pandantiv de argint dăruit de către mama adoptivă fiicei sale, devine, prin extrapolare, drama personajului, obligat pe de o parte să se refugieze într-o lume interioară – relativ inaccesibilă cinematografiei, iar pe de altă parte, să încerce să evadeze prin universul marin, prezentat ca străveziu, primitor și, mai ales, sigur.

Fără îndoială, scăpărea promisă de mare rezonează profund cu sufletul unui popor de navigatori, marea fiind o prezență constantă în scurt-metrajele portugheze, unde îndeobște este încarcată cu valențe pozitive.

Autorul

Regimul ontologic al personajelor literare reprezintă una dintre regulile de grădiniță ale înțelegerii și gustării literaturii: ele nu sunt decât niște născociri ale minții autorului, care se înfiripă din cuvintele meșteșugite ale acestuia în mintea acaparată a cititorului. Ele nu doar că dispar odată cu închiderea coperților de către cititor, dar oricât de mult și-ar dori acesta, nu poate să prelungească viața lor mai mult decât îi permite autorul.

Spre deosebire de acestea, personajele cinematografice – prin pretenția acestuia de a reprezenta realul – au o consistență mult mai mare. Ele nu au nevoie de imaginația cititorului, căci se prezintă în întregime văzului și auzului acestuia. Ce se întâmplă, însă, atunci când ele refuză să își asculte autorul? Încep să aibă autonomie, să joace după propriile reguli și, de ce nu, chiar să îi dicteze bietului autor – aflat acum el însuși pradă propriei sale imaginații – ce anume trebuie sau poate să facă într-o anumită situație dată.

Ca fost fumător, un detaliu extraordinar indică compulsiunea, sentimentul pe care îi are un autor atunci când un personaj capătă o prezență mult prea puternică față de regulile creației în care autorul ar trebui să fie atotputernic: atunci când autorul este nefumător, iar personajul – rodul imaginației sale și, teoretic, sclavul său – este fumător înrăit.

Ca să nu mai spun că trăsătura de caracter cea mai amuzantă a personajului este un realism de natură stoică – totul se schimbă, apa realității (sau a lipsei de inspirație?) va fi întotdeauna rece?

Eliberarea nu poate să vină, în aceste condiții, decât din asumarea condiției de creator și, mai ales, a autonomiei creației față de acesta. Ceea ce poate să fie interesant, dar, cu siguranță, până acolo va fi destul de periculos și enervant…

5 (100%) 4 vote[s]