Francofilii și cinefilii au ocazia să vadă online, gratuit, filme franțuzești de festival. Platforma myfrenchfilmfestival.com oferă tuturor celor interesați de producțiile franceze a celei de-a șaptea arte o serie de lung- și scurt-metraje aflate la un click distanță.

Mai jos vă prezint unul dintre scurt-metrajele din competiție:

foto: myfrenchfilmfestival.com

Câinele albastru

Știați că, tradițional, din cauza dificultății de a obține pigmentul albastru în pictură, această culoare a fost rezervată, în iconografia creștină, pentru zugăvirea Mântuitorului și a Fecioarei Maria. Din acest motiv, albastrul a devenit culoarea divinității. Ideea apare în film ca o cheie la problemele psihice cu care se confruntă un bătrân.Încet, dar sigur, starea sa mentală se degradează: vopsește compulsiv în albastru, totul, dar absolut totul: pereții, hainele, lenjeria. O încercare disperată de a se etanșeiza psihologic în singura culoare care pare să îl protejeze de violența lumii.

Nu știm prea multe despre bătrân, portretizat în fazele înaintate ale bolii sale. La un moment, își va vopsi și câinele. În succesiunea filmului, episodul este stadiul culminant al degradării sale mentale.

Deducem, însă, că Emile a fost cândva un tată bun. Disperarea și imaginația cu care fiul său, Yoan, încearcă să-l salveze nu se poate baza decât pe dragoste filială puternică. Bătrânul nu este abandonat, nu este nici măcar dat pe mâna psihiatrilor. Este îngrijit cu empatie de fiul său, care încearcă să îl ajute, nu să îl vindece prin metode coercitive sau medicamentoase forțate.

În căutarea graalului vindecător, Yoan o urmărește din umbră pe tânăra și frumoasa Soraya, o negresă îmbrăcată într-un fascinant sari de culoare… (ați ghicit, nu-i așa?) albastră. Explicația exoticului costum este simplă: fata este pasionată – cum altfel într-o Franță cât se poate de cosmopolită? – de dansuri tamile. Mai precis, din Sri Lanka.

“Albastrul e culoarea zeilor” foto: myfrenchfilmfestival.com

Amestecul rasial și cultural pus în scenă  trimite la o  deschidere culturală post-modernă. Identitățile nu mai sunt de mult clare și, paradoxal, soluțiile depresiei pot fi  identificate tocmai în reiterarea, în reinterpretarea liberă a moștenirilor culturale tradiționale. Acestea din urmă, neapărat la plural.

Căci transformarea pe care o trăiește Emile, un bătrân puțin vorbăreț, claustrat în propria boală, are drept origine unul dintre marile adevăruri ale spiritualității universale: scânteia divină care sălășluiește în fiecare dintre noi. Fața lui Emile, vopsită în albastru, va deveni un vehicul către sacru, iar bătrânul tată se va transfigura într-un zeu.

foto: myfrenchfilmfestival.com

Soraya, la rândul ei, va susține, printr-un dans tradițional saltul în gol al lui Emile. Muzica tradițională care subliniază etalarea costumelor și a dansurilor tamile va sublinia saltul de nivel ontologic – între sacru și profan . Soraya devine un fel de preoteasă care celebrează, împreună cu prietenele ei, mobilizate pentru eveniment, sacralitatea ființei umane. Chiar și într-una destul de afectată, cum e aceea a bătrânului Emile.

Scurt-metrajul Câinele albastru este, așadar, o mică lecție de dragoste filială și multi-culturalism. Plecând de la o culoare simbolică și întreținând un echilbru cromatic atent pe tot parcursul celor douăzeci de minute ale sale, amintește spectatorului de divinitatea pe care orice persoană umană o are, undeva, în adânc, indiferent de aparenta sa degradarea sa fizică sau psihică în care poate ajunge la un moment dat.

Chien Bleu

Regia și scenariul:
Fanny Liatard
Jérémy Trouilh

Distribuție:
Rod Paradot
Michel Pichon
Mariam Baradji
Ferrodja Rahmouni

Rate this post