La Paris, în timpul ocupației naziste, tablourile evreilor erau ieftine. Trebuiau vândute rapid, nu mai conta cui sau pe ce preț. Singura cerință era să asigure, măcar în parte, salvarea.

Victor Gence (Eric Genovese), cinic angajat al unei galerii de artă și, probabil, cu legături naziste, se hotărăște să profite de situație. Împreună cu doi haidamaci rău-prevestitori – tipul de persoane pe care nu le-ai lăsa într-o galerie de tablouri de frică să nu rămâi fără ele – samsarul vizitează un cuplu de evrei. Scopul declarat: pentru a le cumpăra colecția. Scopul real: a-i devaliza.

Refuzat,  dă să plece. I se oferă, însă, o șansă nesperată: o informatoare îi șoptește că alături locuiește un alt colecționar, mult mai serios decât primul. Tot evreu…

Rânjetul samsarului de artă se bazează pe disperarea colecționarilor evrei. Foto: myfrenchfilmfestival.com

Cu un rânjet abia imperceptibil, fixat pe figura impertinentă a celui care se știe cu toți așii în mânecă, Victor Gence bate la ușa domnului Klein (Jean Claude Carriere). Îi deschide fiica sa, Elize Klein (Pauline Etienne), iar privirea de prădător pare să sticlească la dubla pradă aflată în fața sa: și colecția, și fata.

Interiorul casei, călcat de pașii hotărâți ai lui Victor, sună a gol. Cândva somptuos, acum e doar o scenă tristă și sărăcită. Singurul rol pe care îl mai are este să ofere o minimă protecție față de urgia care – fără să ni se spună explicit – se desfășoară în orașul numit, înîvremuri apuse, al luminilor. Și muzica lipsește, pentru a lăsa loc tăcerilor grele și negre să vorbească.

În casa domnului Klein, începe un joc de-a șoarecele și pisica, în care cinismul, bădărănia bia camuflată și chiar lipsa de educație artistică a lui Gence se războiesc, tăcut, dar acerb, cu bunul simț și rafinamentul scăpătat ale familiei Klein. Victor Gence se hotărăște să atace și ultima redută: dragostea filială a Elizei pentru tatăl său.

Caractere puternice, Eliza și Victor poartă un război total – exclusiv din priviri – în timpul celor 13 minute ale scurt-metrajului.

Elize înalță, disperată, baricade în fața asediului lipsit de scrupule al lui Victor. Ea face apel – perfect inutil – la bunul său simț. Doar că această calitate a dispărut demult, probabil la începutul războiului.

Apoi, tot ea imploră cruțarea bătrâneților tatălui ei, în numele umanității. Nu plânge și nici nu folosește multe cuvinte. Doar privirea sa se transformă, exprimând, clar, întâi frică, apoi dispreț. Spre final, se oțelește în resemnare.

Pentru o clipă, atunci când colecționarul, doar vag conștient de monstrul pe care l-a primit în casa, se hotărăște să îi arate colecția, Eliza pare să contemple dezastrul.

Are privirea îndurerată a paznicului care își vede prădată comoara, a mamei care asistă, cu pupilele mărite, împietrită, la prădarea propriului cuib.

Finalul neașteptat marchează o victorie a spiritului, chiar dacă una a la Pirus. Foto: myfrenchfilmfestival.com

În final, neașteptat, toate aceste sentimente, care transpar prin ochii săi ficși, ajung să îl intimideze și chiar să îl înduplece pe copoiul artei. În fața bulversantei priveliști a colecționarului orb, stupefiat față de relația paradoxală familiei Klein cu propria colecție de artă, Victor Gence cedează. Eliza a fost, până la urmă, mai puternică decât el – cinicul redevine uman. Și spiritul învinge încă o dată, chiar dacă va ieși rănit dintr-una din cele mai mari barbarii a secolului XX.

Producător :
Emmanuel Blanchard

Scenariul:
Emmanuel Blanchard
Thomas Kruithof

Distribuție :
Éric Génovèse
Pauline Étienne
Jean-Claude Carrière
Michel Bompoil

Ca premiu pentru cititorii care au ajuns până aici, filmul poate fi urmărit în întregime online urmând link-ul de mai jos:

 

 

5 (100%) 1 vote[s]